ASA A DEBUTAT ZIARUL „UNIVERSUL”

CATRE CITITORI

In mod firesc, Universul liber ar fi trebuit sa apara la Bucuresti, poate chiar in cunoscuta cladire de pe strada Brezoianu, unde, acum citeva decenii, gazetari de prima mina - sub inzestrata bagheta a lui Stelian Popescu - scoteau unul din cele mai citite ziare rominesti, comparabil in popularitate doar cu vivacele Curentul, datorat lui Pamfil Seicaru, neintrecutul vrajutor al literei de plumb. (Un mare scriitor contemporan a avut o asemenea initiativa, dar propunerea lui a fost respinsa vehement de Isus”...)
Universul, (cum il vom numi prescurtat) nu este editat pe malurile Dimbovitei, iar micutii vinzatori de jurnale nu-l distribuie in iures pe Sarindar, trecind pe linga teatrul Alhambra, spre Calea Victoriei, la Capsa ori la Nestor, pe bulevardele Elisabeta, Bratianu, Regina Maria pina dincolo de Pache.
Revista noastra apare la New York si apoi speram sa descifrati in paginile ei dragostea statornica pentru patria, cuvintul, cugetul si trecutul neamului rominesc, deopotriva cu admiratia pentru libertatea si democratia americana, pentru valorile reale ale umanitatii.
Universul nu serveste interese de grup, nu este subrdonat vreunui partid si nu e dirijat de guverne.
El se sustine prin efort personal si are un singur scop: sa fie de folos vorbitorilor de limba romina, indiferent de nuanta lor politica, etnica sau religioasa.
Militam pentru adevar, onestitate si libera exprimare a convingerilor, respingind extremismul de orice natura.
Nu toate articolele difuzate coincid cu parerile noastre, dar le publicam, respectind dorinta colaboratorilor.
Vom informa mereu despre situatia din Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Helta - pe care le vom socoti pina la moarte paminturi rominesti - vom dezbate dosarul istoric al Ardealului, Pactul de la Yalta si alte chestiuni de larg interes, inclusiv drepturile omului.
Conceptul ca o publicatie magazin, in traditia presei noastre de familie, Universul va apre la inceput bilunar, urmind sa treaca - in functie de reactia dumneavoastra - la o aparitie saptaminala.
Coloanele revistei sunt deschise tuturor, noi dorind ca ea sa devina n instrument de comunicare pentru cei care nu si-au uitat limba, indiferent daca se gasesc la New York, Detroit, Los Angeles sau in Canada, Israel, Brazilia,Franta, Germania de Vest, Anglia, Noua Zeelanda si Spania.
In viitor, vom publica gratuit orice anunt cu caracter personal, vom relata evenimentele familiale si vom tiparii fotogrfiile dragi din familia dumneavoastra. Dar vom refuza anonimele, denunturile, atacurile le persoana. Suntem pentru opinii libere, nu pentru insulte!
Din nefericire, neexistind o unitate de vederi asupra ortografiei actuale (Academoa Americano-Romina va dezbate in aceasta primavara subiectul), Universul va folosi vechile ca si noile reguli, dezavuind slavismul insa tinind cont de tendinta naturala, de modernizare a limbii noastre.
Publicatia crede in destinul si menirea sa, intinzind astazi o mina prieteneasca tuturor, exclamind precum bunicii nostri in momentele de cumpana: „Doamne, ajuta!”

SUS

OVIDIU

In anii aceea de exil voluntar mi s-a intimplat adesea sa revin la elegiile lui Ovidiu. „Tristele” au asupra mea un efect tonic, dar si oniric in acelasi timp, purtindu-ma cu usurinta spre mirificul Pont Euxin. Ele imi redau ochilor imaginea coloanelor de la Histria, ma fac sa simt din nou in nari aerul sarat si parfumat de alge de la Marea Neagra, imi aduc in ureche nechezatul pegasilor de la Mangalia si doinele dulci ale geto-dacilor mei.
Exilul tomitan al ilustrului poet este ca un tablou incremenit in timp pe care il parcurg cu priviri lacome. Numai asa se face ca pe plajele cenusii de la Atlantic si Pacific, intilnesc urmele sandalelor sale romane, ii aud glasul barbatesc, il zaresc in amurguri trecind ca Isus peste ape. Fisiile lungi de nisip sunt ca niste cronici, pe care trebuie sa stii sa le citesti cu ochii dinauntru.
Cind omul in toga alba se apropie de mine, tresar, intind mina, dar nu- mi raspunde decit vintul. Si iluziile...
Probabil ca in fiecare din noi traieste cite un Ovidiu in exil. Ca si el, ajuns fara voie in Scitia Minor - socotita capatul lumii - am fost aruncat de soarta aici. Asemeni lui, am lasat in urma prieteni, casele Romei, bucuriile ascunse, amintirile, cenaclurile. Ne este dor de Virgiliu, Horatiu, Propertiu. Dar ei sunt departe, cu grijile si sperantele lor.
Cu un Horatiu am avut prilejul de a discuta la telefon. Se afla in Galia si putea vorbi cu mine fara teama iscoadelor imperiale. Parea calm si impacat cu urgia, de parca era vorba de catastrofa in fata careia nu poti face nimic, decit sa te gindesti cum va fi dupa ce trece urgia. Multi dintre ei traiesc astfel intr-o lume a viitorului. Care are mai mult noroc se duce sa-si mai faca cumparaturi prin Dacia Felix sau se odihneste in Panonia. De curind nici acolo nu mai da voie Augustus sa calatoresti.
La Roma, pe Calea Victoriei, trec plebeii si patriclenii, la fel de tristi. Au o viata dubla; maminca de sub tejghea; una declara in Forum si alta vorbesc intre zidurile caselor. Pina si consulii sunt satui de minciunile rostite zilnic pe Capitoliu. Sextus Pompeius sustine ca zilele lui Augustus sunt numarate si cauta sa se puna bine cu cel care ii va secceda. Poate va fi Tiberius. Va fi un imparat mai omenos? Va reda multimilor doar piinea si circul, sau va face un pas mai mare?
Germanicul, aflat in culisele Puterii, crede ca magna a ajuns incandescenta. El stie ca Timpul le va aranja pe toate. Moartea nu ocoleste Via Apia.
Ce zice Horatiu despre hardele de la Rasarit? Ca nu mai sunt la fel de periculoase ca altadata. Dimpotriva, aduc cu ele speranta primenirilor. Scribii, stiu ca rata lumii se invirteste...
Horatiu uita ca este poet si injura la un moment dat, ca din gura cortului. Acasa tremura de frig, iar opaitele sunt rationalizate. Este satul de tele-cuvintarile imperiale, care par toate din aceeasi caramida. E sigur ca vor fi pastrate citeva in biblioteca din Alexandria, pentru ca oamenii sa nu uite ce s-a spus si ce s-a facut cu adevarat.
M-am despartit de Horatiu cu durere. S-ar putea sa nu-l mai aud niciodata. Dar n-am sa uit ca in sufletul lui, speranta n-a murit! Nu mai scriu nici un rind la Roma, nu mai vreau sa creez probleme lui Messalinus, Maximus, Virgilius.
Aproape pe toate foile de papirus sunt citite de ochi scrutatori.
Ma despart de imaginea lui Ovidiu, pe care il aud recitind din versurile scrise la Pont Euxin: „Ce are glia tarii? ce fel de farmec sfint, Ca n-o putem de-a pururi uita, nici in mormint?”

SUS

MAMA

Nu mi s-a intimplat de multa vreme sa ma obsedeze o fotografie, asa cum se intimpla acum cu imaginea de pe coperta de azi a „Universului”. Femeia girbovita de ani, cu ochii ascunsi in capul legat cu o naframa, femeia aceasta smulsa cu forta din satul ei si aruncata intre blocurile de beton reci, are ceva din mama mea si poate fiecare dintre dumnevoastra veti avea o traire, pe cit de asemanatoare, pe atit de tulburatoare. E mama care nu mai este, sau e acolo, departe...
Poate ca e insasi Tara. Mama mea odihneste sub Dealul Viilor de la Lugoj si poate ca sta la „masa umbrelor” cu vecinii ei de alee: Ion Vidu, Traian Grozavescu, Victor Vlad-Delamarina, Ion Popovici-Banateanu, Filaret Barbu. Dra o regasesc in personajul din fotografie. La fel ca batrinica de fata se simtea stinghera, dupa citeva zile petrecute la mine, la Bucuresti. Nu-si mai gasea locul. Ii lipseau prietenele, drumurile stiute, vecinii de o viata.
Asa ca imi spun: daca ea devenea nefericita dupa citeva saptamini de lipsa din casuta ei modesta, ce drama trebuia sa fringa sufletul tuturor femeilor batrine, care se pomenesc rupte din locul lor si aruncate intr-un apartament de bloc, departe de tot ce a fost scump inimii. Ele si-au pierdut casa, ulita, vecinii, prietenii, amintirile, gradinitele cu bujori si livada cu fructe, ograda in care cresteau pasari, pridvirul de unde admirau liliacul inflorit a doua oara. Pentru ele, „sistematizarea” e un cuvint sinonim cu moartea lenta. Atunci stau si ma intreb: daca se zice ca vrem sa ridicam viata taranului, la nivelul civilizatiei, de ce nu am adus civilizatia la el acasa? De ce sa rupem, neaparat, milioane de tarani din casele lor? Sunt satele prea mici? Urmind un asemenea rationament, ne-am putea pomenii ca nu vom mai fi Ipotestiul lui Eminescu, Humulestiul lui Creanga Livenii lui Enescu, Hordul lui Cosbuc, Lancramul lui Blaga, ca s-a mutat in vreun „centru agro-industrial”, Maierul lui Rebreanu, Mircestii lui Alecsandri, Avrigul lui Gheorghe Lazar...
Intr-o buna zi vom constata ca nu mai exista cuvintul „Acasa” pentru multi dintre noi. Toaca va bate-n pustiu, iar buruienile se vor latii peste gropilece erau altadata altare, scoli, cimitire, uliti umbrite cu goruni si tei. Vom plinge atunci, picurind lacrimi peste cartile de poezii.
_____„Pe malul apei se-mpletesc
_____Carari ce duc la moara.
_____Acolo, mama, te zaresc
_____Pe tine-ntr-o cascioara”
_____(Cosbuc)

_____„O vad si ma intreb, pe ginduri
_____De rostul nepatrunsei firi:
_____De ce si chinul unei mame
_____E-n pretul unei mintuiri?
_____O vad si simt in suflet patimi
_____Din traiul nostru masurat,
_____Toti rastignitii mici ai sortii
_____Pe rind, in minte, mi s-abat...
_____Si stau piedut...In jur de mine
_____Se schimb-al oamenilor val...
_____............................................
_____Ce-o fi facind acum o mama
_____Acolo-n satul din Ardeal?...”
_____(Goga)
Oare acesta sa fie blestemul generatiei noastre?

SUS

PREMIUL NOBEL IN ROMINIA

Un cititor sugubat din Rominia, aflat in trecere prin Viena, imi comunica mai deunazi una din ultimile anecdote din Bucuresti. Blestem: „Sa nu apuci ziua cind ziarul „Universul” se va vinde in chioscul de la Universitate!”...
De fapt, este tot ceea ce-si poate dori un ziarist romin, aciuit tocmai pe Coasta Pacificului, unde scrie zilnic romineste, vorbeste romineste, redacteaza o revista romineasca, unde realizeaza emisiuni rominesti, transmise de un post de radio american. Toate acestea intr-un birou flancat de drapelul instelat si de tricolor avind pe pereti doua ceasornice: Unul indicind ora locala, altul pe cea a ... Bucurestiului! Cine stie, poate vom apuca ziua evocata in anecdota. Ei bine, atunci as publica in primul numar al „Universului” un interviu cu profesoara DOINA CORNEA din Cluj. O consider cel mai reprezentativ model al Rezistentei Rominiei actuale. E o femeie aparent plapinda, cu parul incaruntit, care s-a adresat pe fata Puterii si Dictaturii, avind taria sa reziste ulterior anchetatorilor de toate categoriilor. Nu este exclus ca interviul din ziua apropiata a libertatii sa fie publicata sub genericul: „Profilul primei romince laureate a Premiului Nobel pentru Pace - Doina Cornea.”
Dupa ce mult rivnitul Premiu Nobel a fost furat savantului nostru Paulescu, in urma cu decenii, dupa ce Fundatia nu a acordat distinctia poetului Lucian Blaga, a sosit acum timpul dreptatii. (Emil Palade nu a primit premiul ca romin, ci ca american)
Daca Academia Regala ce patroneaza actul, se respecta, daca cei ce fac propunerile sunt corecti, ei trebuie sa sprijine un singur candidat: DOINA CORNEA .
Zamislita din aluatul nobil al Anei Ipatescu si a Ecaterinei Teodoroiu, avind luciditatea unei Elena Vacarescu sau Matrha bibescu, Doina Cornea este tipul luptatoarei ideale, admirata la dimensiunile unei planete. Recunoscind in chipul de azi al acestei militante pacifiste pe tinara asistenta din anii studentiei mele la Universitatea din Cluj, rememorez acel „Gaudeamus Igitur” cintat impreuna cu ea pe vremea cind sarbatoream 24 ianuarie 1959, lasat ulterior cu nenumarate arestari printre romini.
Da, Doina Cornea - care si-a facut auzitin intreagalume tipatul de durere pentru statul rominesc, pentru viata amenintata de penuria multipla, trebuie comparata cu Ghandi si Maica Thereza, cu Soljenitin si Lech Walesa . De aceea ma intreb: nu exista in Lumea Libera nici un roman cu faima si influenta, dispus sa se lupte pentru ca Premiul Nobel al Pacii sa ajunga pe merit, in Rominia, gratie sacrificiului superb al acestei femei neinfricate?

SUS

MARTISOR DIN BASARABIA

Azi e 1 Martie... Aici la Hollywood, facem ultimele pregatiri inainte ca „Universul” sa plece la tipar: cele din urma stiri,corecturi, rezultate sportive. In California e o zi senina, calduta, poate dulce, ca in amiezile de Mai ale copilariei. O floare albastra, care imi aminteste mereu versul eminescian, bate la fereastra redactiei. seamana cu un liliac, dar n-are parfumul lui, care imi dadea pe vremuri senzatia acelei betii de primavara...
Altadata, intr-o asemenea zi, pe vremea cind trudeam pe platourile sau in cabinele de montaj ale Televiziunii Romine, aveam o placuta preocupare: sa impart delicatele martisoare femeilor din familia mea, prietenelor de casa, colegelor de redactie. Ghioceii de smalt, fragii de matase, cosari de lemn, erau trecuti prin sirul alb-rosu, cu un ceremonial aparte si primiti cu imensa bucurie. Revad prin fumul departarilor chipul „fetelor” de atunci: Nelly, Ioana, Dora, Catalina...Ma intreb ce le-as putea oferi acum de aici, de pe Coasta Pacificului? Medalioane cu chipul lui Mickey Mouse, Donald, ciocanitoarea Woody? Ei bine, tocmai in momentul deplinei nostalgii, o veste soseste in ceasul al doisprezecilea, inviorindu-ma: 100.000 de basarabeni au iesit duminica, 26 februarie a.c. pe strazile din Chisinau, cerind dreptate pentru Limba Romina, libertate pentru Alfabetul Latin.
Parcurg stirea pina la capat. Asa aflu ca pentru a treia oara, basarabenii au demonstrat pe strazile marelui oras, in ciuda faptului ca autoritatile au interzis manifestatia. Dupa cum sucul tonic al primaverii urca in pomul livezilor de la Soroca si Hotin, de la Cetatea Alba, de la Bolti si Bolgrad, tot asa si multimea sa ridicat viguroasa, sfidind cordoanele de militieni (care nu au schitat nici un gest ofensiv!), ducinduse la sediul autoritatilor „republicii”, unde - timp de 10 ore - a cerut ca limba romina sa fie declarata limba oficiala, iar scrierea ei sa se faca cu Alfabetul Latin.
Parcurg stirea pina la capat. Asa aflu, pentru a treia oara, ca basarabenii au demonstrat pe strazile marelui oras, in ciuda faptului ca autoritatile au interzis manifestatia. Dupa cum sucul tonic al primaverii urca in pomii livezilor de la Soroca si Hotin, de la Cetatea Alba, tot asa si multimea s-a ridicat viguroasa, sfidind cordoanele de militieni (care nu au schitat nici un gest ofensiv!), ducindu-se la sediul autoritatii „republicii”, unde - timp de 10 ore - a cerut ca limba romina, sa fie declarata limba oficiala, iar scrierea ei sa se faca cu alfabetul latin.
Mai suntem informati ca primul secretar de partid al Moldovei Sovietice, Simion Grossu, a iesit speriat in fata maselor, incercind sa le vorbeasca in limba rusa. Fiind huiduit, a schimbat-o pe romineste, asigurind lumea ca cererile respective vor fi aprobate de Sovietul Suprem de la Moscova. (Nu trebuie omis insa ca numai cu doua zile inainte, vorbind la televiziune, Grossu a amenintat pe „nationalisti”).
E minunat, e extraordinar, sa aud aici, pe malul Pacificului, VOCEA BASARABIEI NOASTRE. E formidabil sa stiu ca „Doina” lui Eminescu, poate fi citita oficial la Chisinau, dar e trist sa constat ca ea este interzisa in Bucuresti.
Oricum, vestile sosite de la fratii mei, de dincolo de Prut, sunt incurajatoare. Da, dezghetul a inceput si acolo. Crapa mugurii. Dupa cum se va intimpla curind, sunt absolut sigur, si in Rominia noastra Mama. Sosesc zilnic vesti de la „gradinari”...
Asa ca, dragele mele cititoare si prietene, de aici, sau de departe, martisoarele pe care vi le pregatesc, poarta un singur simbol adevarat: cel al Sperantei!

SUS

O FACLIE DE PASTI

Astern pe hirtie rindurile mele de tristete si speranta a neamului nostru. La ceasul cind noul anotimp politic rominesc nu mai poate fi tinut pe loc, incatusat in sloiul de gheata al dogmatismului si al Dictaturii. Caci nu s-a gasit inca cineva, in afara Bunului Dumnezeu, sa poata oprii explozia vegetala din mugurii gradinilor, sa poata seca mustul din tulpinile liliecilor in floare, sa tulbure singele verde al padurii sau sa gituiasca efectul de incolacire al mirabilei saminte, aruncata de plugar peste brazde.
Indiferent ce se petrece in viitorul apropiat, am iesit din iarna gindirii si din casele cu geamurile afumate de Teama. Ii privim pe cei ce ne credeau serpi, iar adevarul ii loveste in fata cu puterea legendara a buzduganului lui Dragos Voda.
Astern pe hirtie aceste rinduri in ziua cind toti credinciosii catolici, protestanti si prietnii mei armeni sarbatoreau sfintele Pasti. Il ascult pe Papa vorbind in Piata San Pietro si astept ca si Patriarhul tarii mele sa apuce ziua cind va anunta liber multimilor, miracolul pascal de pe Dealul Mitropoliei, asa cum o faceau inaintasi sai, in vremea in care Voda, Vladica si Opinca traiau in acelasi cuget.
Astept Pastele Rominesc cu nerabdarea unui copil, care stia odinioara ca sarbatoarea ii va aduce neasemuite bucurii cu ouale rosii, potrivite in cuiburi de iarba, cu iepurasii de ciocolata si nelipsitii pantofiori de lac. Sper ca Sarbatoarea Invierii sa ma gaseasca impacat cu mine si cu lumea.
Dar gindul mi se intoarce spre cei ce urca azi spre Golgota, insangerindu-si trupul. Asa ca nu-mi doresc altceva, decit sa pot patrunde acum in celila prietenului meu, ziaristul Petre Mihai Bacanu, ca sa-l imbratisez si sa-i zic ca onoreaza breasla noastra, asa cum o faceau pe vremuri publicisti ca Valeriu Braniste sau Octavian Goga, aruncati in temnitele Seghedinului. Ar fi trebuit sa stiu ca Petre Mihai Bacanu se va ridica cu dirzenie intr-o zi, in duminica aceea de 21 martie 1982, cind era la doi metri de mine in Studioul 4 al Televiziunii, martor direct al momentului in care - profitind ca prezentam pe viu Albumul Duminical - am indraznit sa atac in emisiune pe unul din derbedeii ce publicau in „Scinteia Tineretului” un fapt fara precedent in istoria institutiei. Nu ma indoiesc ca regizorul Timotei Ursu, emigrant si el azi in New York, isi aminteste de acel moment teribil...). Dupa paralizia ce a cuprins studiourile, in timp ce „telefonul scurt” suna cu disperare, Petre Mihai Bacanu a venit la mine, spunind simplu: „Trebuie sa o faci, indiferent de ce va fi diseara...”. Desigur, a fost mai intii protestul lui Nicu Ceausescu, pe atunci ministru al tineretului si patron al gazetei, dupa ce a inceput urmarirea mea si concedierea din Televiziune. Dar Petre Mihai Bacanu a fost cel care m-a imbarbatat intii... Eu am avut curajul apoi sa plec din tara, dar el a avut curajul sa ramina. Eu am socotit ca am datoria sa spun adevarul AICI dar el a stiut sa-l rosteasca ACOLO! Blestemul chemarii launtrice, ce-ti perpeleste degetele de nu le pui pe condei, m-a impins sa tiparesc acest ziar liber. Pe el, insa, pe bravul si bietul meu prieten,care lucra la „Rominia Libera”, cenzura l-a determinat sa scrie pe ziduri. In locul articolelor sale vioaie,doar manifeste de lipit pe cladiri,de raspindit in piete si gari. Si, totusi, cine e poate mai mindru ca el? Cred ca numai Petre Mihai Bacanu. A ramas in picioare ca un gorun din Muntii Apuseni. Vegheaza Rasaritul din vremea lui Avram Iancu... Deoarece banuiesc ca anchetatorii sai de azi - viitorii acuzati intr-un proces al poporului romin- ii vor spune, scrisnind printre dinti, IMa, a scris despre tine prietenul tau din America, te-ai vorbit cu el”, ii rog sa-i transmita lui Petre Mihai Bacanu doar atit: CHRISTOS VA INVIA! In noaptea sfinta ce va veni la sfirsitul lui aprilie, voi aprinde o Faclie de Pasti. Voi transforma in torta vie afisele scrise de Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu si Mihai Creanga, srisoare celor sase fosti demnitari, memoriul lui Dan Desliu si interviul lui Mircea Dinescu, hirtiile de protesc ale atitor romini de bine. In Seara Invierii ma voi infatisa in fata Celui de Sus cu cea mai minunata Faclie de Pasti din viata mea, spunindu-mi: Doamne, priveste iarasi in ochii neamului nostru!

SUS

ACUZ!...

Deunazi un telefon matinal, care reteza zorile cu un tipat prelung, avu asupra mea un elect neasteptat. In cateva clipe, deveneam soldatul atipi in transee, trezit deodata de suieratul unui obuz cazut langa el. Din Europa, o voco draga mie ma anunta, confidential din partea unui demnitar al guvernului roman (unul din acei „oameni de bine” ce continua sa existe acolo) ca simbriasii onerosi ai asa zisei „Justitii”, au primit ordinul sa insceneze un proces murdar impotriva unuia din cei sase semnatari ai scrisorii adresate lui Nicolae Ceausescu.
Cel aflat in pericol grav de joia trecuta e acuzat nici mai mult, nici mai putin, decat de ...tradare!
Numele: GHEORGHE APOSTOL.
Domiciliul: Bucuresti, strada Barbu Delavrancea.
Biografie: cunoscuta.
Particularitati: o darzenie neobisnuita. Recunoaste erorile trecutului politic si doreste din toata inima renasterea poporului roman.
Ocupatia: pensionar la cerere din 1988, refuzand orice post dupa intoarcerea din Brazilia, unde a detinut functia de ambasador.
Situatie sociala: casatorit de multi ani cu artista Irica Adriana Codreanu, solista la Teatru de Opereta, care, la revenirea in tara (nerecunoscadui-se stagiul legar, petrecut la post, alaturi de sot), a fost umilita si trimisa sa cante in cor, in vederea pensionarii.
Observatii: dupa ce a semnat scrisoarea alaturi de Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, I. Gr. Raceanu si Silviu Brucan, a fost supus presiunilor, somat sa se retracteze, in ideea ca scrisoarea ar fi initiativa doar a lui Silviu Brucan.
Intre capetele de acuzare: convorbirea avuta cu Aristide Buhoiu, editorul ziarului „Universul”redata prin banda magnetica prin intermediul postului de radio „Vocea americii”, in zilele de 12 si 13 martie 1989 si publicata pe 15 martie a.c. in „Universul” (partial).
Asadar, impotriva acestui om se fac acuzatii grave, care folosite intr-un proces ticluit, ii pot aduce o sentinta de condamnare la moarte. Stiloul mi se transforma in mitraliera, iar cuvintele iau foc. Gh. Apostol - tradator sau poate ca acuzatia nemernica de azi e determinata tocmai de ceea ce a spus Apostol cu privire la truda celor ce tiparesc „Universul”. Citam: „Ceea ce faceti dvs. eu nu consider va inseamna o tradare a intereselor poporului roman. Este o demascare a situatiei concrete, create de acest individ, cu familia lui, care a devenit stapanul Tarii si al poporului si face ce vrea cu el”.
Astfel stand lucrurile, sa stabilim cine isi merita locul la stalpul infamiei? Acuzatul sau acuzatorii?
Va acuz, domnilor anchetatori, pe voi, care in aceasta primavara sfanta ati zdrobit degetele colegilor mei ziaristi si l-ati lovit pe Dan Desliu, va acuz ca incercati din nou sa incalcati in picioare perceptele de Drept - tabule inviolabile ale spiritului Uman - ca ii tradati pe dascalii vostrii de la care ati invatat ce inseamna ideea de Dreptate si Justitie, indiferent daca ei se numesc Delavrancea, Istrate Micescu, Lucretiu Patrascaniu, Traian Ionascu sau Stegaroiu.
Va acuz ca nascociti probe false si retineti martirii mincinoase. Va acuz ca va lasati terorizati de factori extra-judiciari, care va vor incarca cunostintele si vor arunca povara pacatului pentru vecie pe umerii vostri.
Va mai acuz ca incercati prin intimidarea si chiar teroare sa determinati un om ca sa-si abandoneze convingerile pentru care nimeni in lumea civilizata de azi nu poate fi condamnat. In felul acesta va incalcati nu numai juramintul de functionari publici, ci si tratatele internationale, pe care mama noastra, Romania, si-a pus semnatura.
Va acuz de asemenea, ca va lasati coplesiti de lasitate si oportunism, condamnind un inocent. Amintiti-va mereu de cuvintele lui Nicolae Iorga: „Cel mai nedrept lucru de pe lume este sa ceri cuiva sa fie umilit pentru ca tu esti obraznic”. (Cugetari)
Facindu-mi datoria de om si ziarist, sunt gata sa ma pun la dispozitia unei Justitii nepartinitoare, drept pentru care, daca Tribunalul va binevoi sa ma citeze, sunt decis sa depun marturie in favoarea Apararii chiar la Bucuresti. Este de neimaginat ca la ora cand Polonia ajunta o mare liberalizare, cu organizarea de alegeri libere, ca tocmai acum, cand Ungaria a decis sa treaca la un sistem pluri-partinic, in Romania sa se desfasoare un surogat de proces, in care sa fie condamnate parerile unui om despre ceea ce se intampla in tara lui! Treziti-va la realitate, domnilor! Ne rad si curcile...
Informez cu acest prilej opinia publica ca un ilustru personaj din lumea exilului romanesc se afla de ieri in contact permanent cu trei avocati din Statele Unite, Franta si Elvetia, gata pentru a prelua apararea lui Gheorghe Apostol, care facand uz de dreptul sau la libera exprimare, a semnat scrisoarea celor sase, si si-a facut cunoscute convingerile personale.
Domnilor anchetatori, sa nu uitati nici un moment ca dupa acuzarea mea, va urma acuzarea opiniei publice romanesti si internationale. Dar, ceea ce este si mai grav, veti fi acuzati de Posteritate. Si ea nu iarta niciodata!

SUS

OUA ROSII DE ACASA

Miracolul repetat al Invinerii m-a fascinat mereu si mereu. In copilarie, distingeam in sunetul rascolitor de toaca, chemarea cerului pur, dar si virbatia nestiuta a padurii, vedeam in clocotul vegetal al pomilor impovarati sub floare, chemari tainice din adancuri, simteam cum mirosul ierbii proaspete, calcata sub picioarele noastre (porniti in cautarea iepurasilor adevarati, mereu invizibili, dar aparuti sub forma lor de ciocalata) simteam, deci, parfumul ademenitor al tarmului de dincolo.
Cum as putea uita oare Noptile acelea Sfinte, cand batalioanele de licurici ai lumanarilor aprinse, cu care inconjuram biserica sau colindam cimitirele, unde alte multimi asteptau Invierea, ma transportau intr-o lume populata cu legende dragi, parind a fi puzderii de stele cazute din boltile de catifea? La fiecare Pas ma simteam purificat si impacat cu mine.
Timpul insa a zburat... Azi astept Invierea pe tarmul Pacificului, acolo unde toaca nu mai bate si nici clopotele nu-mi amintesc de Putna. Dar gandul ni se intoarce tot spre ei, spre cei ramasi acasa. Tara e mai saraca decat in sarantoaca mea copilarie, oamenii sunt mult mai tristi. Au disparut zambetele au disparut si mieii, sau facut nevazuti iepurasii de ciocolata. Voci stiute sau nestiute imi soptesc cu teama la telefon vesti deprimante. Se ingroasa in fiecare zi lumea mortilor inainte de vreme. Cresc randurile ce vor veni la ceasul Invierii sa ceara socoteala pentru caznele la care au fost pusi de mai marii viilor. Aud ca nu e faina pentru cozonaci, nu-i drojdie, nu sunt oua pentru incondeiat. Gospodinele topesc in apa biscuiti pentru a pregati un fel de pasta din care vor face prajituri pentru bietii copii. Lipsesc nucile, care se rancezeau alta data in camarile parintilor nostri, nu sunt stafide si nici macar coliva pentru pomenirea mortilor.
Si totusi vin Pastele la romani...
Glasurile celor care ma cheama acum mi se par mai optimiste, de parca tara e pe cale sa se regaseasca. Minunea s-a produs cu adevarat in aceasta primavara, premergatoare Pastelui. Odata cu dezghetul din martie (cand a pornit „Scrisoarea celor sase”) am inteles ca s-a petrecut ceva la scara intregii tari: oamenii au inceput sa isi piarda Frica. Vin mereu altii si altii...
Ce stropi de viata lunga au cazut peste parul alb al lui Geo Bogza? Ce arc launtric l-a propulsat pe Mircea Dinescu? Ce puteri miraculoase a dobindit Dan Desliu? Cu ce tiran al Renasterii a dialogat Octavian Paler, de a devenit atat de sigur pe el? Cine l-a trezit din reverii pe Dan Haulica? De ce au intrerupt meditatiile Andrei Plesu si Mihai Sora, pentru a deveni oameni ai Cetatii? Hotarat lucru, romanii au fost vindecati de frica!
Incerc sa vad de departe trupul rastignit pe pajistile Mioritei. E inca viu si bag de seama ca nu va fi doborat in mormant, dupa cum au crezut unii. Sa coboram Tara de pe cruce! Suntem martorii unei minuni. Veniti oameni buni si spuneti-va in Noaptea Sfanta, simplu si deschis: Hristos si Romania au inviat!
In coltul meu de lume, astept ca niciodata sa vina din nou un Paste Romanesc. Cu vesti tot mai bune. Ele sunt azi pentru mine atat de doritele oua rosii de acasa.

SUS

INAPOI, LA NOEL BERNARD!

Imi amintesc cum se amuza Noel Bernard, traganddin nelipsita sa havana, atunci cand, intr-una din intalnirile noastre de la Munchen, i-am povestit anecdota urmatoare.
Se zice ca Ceausescu ar fi dorit sa-si prelungeasca vizita in judetul Brasov cu un popas intr-un catun indepartat de munte. A ordonat sa nu fie insotit decat de doi agenti si s-a prezentat la usa unui taran batran.
- Sa traiesti, bade! a zis el
- Buna sa-ti fie inima, domnisorule!
- Ma cunosti? intreaba seful statului
Batranul isi puse ochelarii, se uita atent la el, dupa care dadu negativ din umeri.
- Bade, stii... eu sunt cel care vorbeste mereu la radio. Ca vad ca ai si dumneata in camera un radio...
- Ei, spune asa, bate-te sa te bata! zambi mosneagu bucuros.
Cum sa nu te stiu?! Dapai, sa ne traiesti, domnule Noel Bernard!
Gluma are miezul ei de intelepciune, si la el ma gandeam zilele trecute. Desigur, in ziua in care se va scrie istoria adevarata a presei romanesti, un loc aparte trebuie rezervat acestui senior al undelor scurte, neintrecutul as al incrucisarilor verbale de floreta, despre care, tin bine minte, despre care imi vorbea cu teama si respect o persoana din Comitetul Politic Executiv al Partidului!
Fara a fi declarat oficial de catre cineva, Noel Bernard devenise un sef al presei de opozitie, stiind ca nimeni altul sa analizeze fenomenul romanesc de atunci - fara patima, lucid si constructiv.
L-am intrebat odata care moment i se pare ca a fost culmea carierei sale. Mi-a raspuns: „Din nefericire, zilele de dupa cutremurul din 1977”. Da, Noel Bernard a atins atunci cota maxima a profesionalismului, facand dovada ca este un comentator si in acelasi timp un animator radiofonic cu sclipiri de geniu.
Poate vor spune unii: „E adevarat, dar atunci era o situatie exceptionala”. Desigur. Dar azi, nu e? Nu asistam cu totii, la un adevarat cutremur al...oamenilor? De aceea, cred ca avem nevoie de un alt ziarist, care sa aiba talia lui Noel Bernard. Sunt sigur ca el exista in diferite variante: la „Vocea Americii”, la BBC, la „Europa Libera”, la „Vocea Germaniei”, la Radio Ankara, la Radio Paris - adica la toate studiourile care emit in limba romana. Doar trebuie sa abandoneze complexele si sa paseasca in fata..
Am ascultat la „Europa Libera”, sambata trecuta, editorialul lui Nestor Rates, scris si rostit cu agresivitatea unui adevarat discurs radio. Ideea lui era spectaculoasa: cum vom discuta oare despre „responsabilitate” in viitor, cand oamenii vor face bilantul relelor din ziua de azi? Se stie doar ca nimeni nu va invoca scuza de a executa un ordin criminal, deoarece i s-a dictat sa-l duca la indeplinire. S-a vazut prea bine ce s-a petrecut cu multi dupa al doilea razboi mondial! Apoi, editorialul lui Rates mai contine o alta observatie valoroasa: Andropov si K.G.B-ul au initiat primele reforme ale Perestroicii, inca din timpul domniei lui Brejnev, deoarece ei erau cei mai informati oameni din tara, nu politicienii screlozati in lozinci.
Reciproca: Daca Securitatea stie, intr-adevar tot ce se petrece in tara, ce mai asteapta?
Asadar, este salutara aparitiei lui Nestor Rates in aceasta postura, dupa cum notabile sunt eforturile de iesire din rutina, la multe emisuni si posturi de radio care se adreseaza celor din Tara. Acum nu ramane decat o formulare de tipul celor ce apar la rubrica de publicitate din ziarul „Romania Libera”: Asteptam Parisul!
In acelasi timp, remarcam o masiva defensiva a Dezinformarii, materializata prin raspandirea peste noapte si la fel de fel de gazetute si fituici menite sa creeze confuzii politice si de valori. Iar pe deasupra tuturor, constatam o furibunda campanie de denigrare a autorilor „scrisorii celor sase”, carora li se pune eticheta de „criminali”, incercand sa se minimalizeze gestul lor extraordinar din aceasta „ Primavara de la Bucurestu”.
Detin o informatie sigura, conform carora ma multor dizidenti aflati in cercetari, li s-au pus sub ochi articole de felul descris mai sus, cu precizarea anchetatorilor: „Vedeti, asta cred romanii din strainatate despre voi si scrisoarea voastra!”
Ce poate fi mai descurajant pentru acesti barbati, trecuti de cea de-a doua tinerete, unii bolnavi grav, altii amenintati cu moartea, decat lectura unor asemenea texte infame?
Rupeti aceste hartii murdare, stropite cu lapte de cucuta! Iar naivilor de buna-credinta, ce s-au lasat prinsi in plasa Serviciului Dezinformarii, le spun doar atat: „va declarati ziaristi? Atunci cu totii, inapoi la Noel Bernard!

SUS

100

A scrie editoriale bune inseamna in cea mai mare parte a spune oamenilor ce gandesc ei, nu ce gandesti tu - mentionase undeva publicistul american Arthur Brisbane - la randul sau, truditor intr-un colt de ziar.
Paradoxal, ca, fara sa-l fi cunoscut, Panfil Seicaru avea o parere identica, chiar in formulare. Mi-a expus-o de nenumarate ori cu prilejul intalnirilor noastre de la Dachau, sau in casa amicului meu de la Munchen fara sa ne fi gandit ca va veni timpul cand imi voi schimba casa din C.A Rosetti cu alta, la mii de kilometri, sau ca voi ajunge, la randul meu sclavul acestui prunc din hartie si cerneala tipografica, care este ziarul „Universul” de azi...
Pastrez cum se cuvine volumul de articole de fond ale acestui Senior al presei romanesti, care m-a onorat cu sentimente colegiale - paterne, carora, recunosc, nu le-am raspuns inca pe masura.
Interesant a fost atunci cand intamplarea m-a dus la Estorii, in Portugalia, in fata lui Ernest Urdareanu, Maresalul Curtii Regale in vremea lui Cario al II-lea, evocand, printre altele, numele lui Pamfil Seicaru, am fost socat de amintirea fricii ce se putea descifra pe chipul celui ce, la randul lui, a fost un Maestru al jocurilor politice de culise. Urdareanu mi-a spus atunci ca dimineata, inainte de dejun, Carol citea cu interes ziatul „Curentul” editat de Seicaru. Uneori, enervat, Regele poruncea ca directorul ziarului sa fie invitat pentru cina la Palat, incercand cu abilitate sa ia pulsul strazii. Desi dictator, Carol nu si-ar fi permis sa-l intimideze pe Seicaru. Sau sa recurga la vreun „accident” mantat de Siguranta, sau la vreun profesionist al crimei...
Vremurile s-au schimbat. Iata ca tocmai eu, cel nascut cu doi ani inintea abdicarii lui Carol al II-lea, a trebuit sa editez printre straini, la 14 aprilie 1985, primul exemplar al „Universului” (liber), ajuns acum la NUMARUL 100.
Daca intentia noastra de a tipari o revista cu vederi democratice, fara excese extremiste, o revista suta la suta romaneasca - adresata tuturor celor care vorbesc limba lui Eminescu si Blaga - a reusit sau nu, cititorii si viitorul vor decide. Dar noi stim ca ne-am asumat tot riscul suind in ring. Cum era si de asteptat, curand, foarte curand, Serviciul Dezinformarii si Departamentul Contrarevolutiei Externe, si-au dat mana, vanturand la adresa noastra toate bazaconiile, intretinand fituici pentru a ne discredita. Chiar si dupa ce am tiparit cartea de memorii a generalului Ion Mihai Pacepe au continuat sa fie zvarlite cuvinte cu „lasa ca stim noi!...”
Multumim tuturor celor care au fost alaturi de noi si suntem recunoscatori marilor artisti si scriitori de renume mondial, ce ne-au sprijinit si incurajat, stiind prea bine ca ne-am pus in slujba unei cauze romanesti. Chiar daca parea o lupta de Don Quijote cu morile de vant. Vom continua sa militam, caci cei care traiesc, sunt cei care lupta, cum a spus Hugo.
In preajma evenimentului de azi, prin intermediul surselor noastre de informare,chiar la nivel foarte inalt din Rominia, aflu ca:
Aparatul de Represiune A DECIS ASASINAREA MEA. In linii mari, scenariul e aprobat( de cine, oare?) si pus la punt, in graba, dupa interventiile „Universului” cu privire la dizidentii din tara si obtinerea unor documente ultra-confidentiale, cu inestimabila valoare istorica, depuse sub cheie in seifurile bancii, lunile trecute. Printre executanti figureaza si cozi de topor din emigratie, probabil extremisti cunoscuti.
Domnilor conspiratori si asasini, va declar deschis: NU-MI E FRICA DE MOARTE! Vesnicia nu ma tulbura, caci fata de voi am dobandit linistea drumului parcurs pana la capat. Nu transpir in somn, nu am cosmaruri. Visez obisnuit. Visez cerul meu de acasa, visez apa din fantanile copilariei, visez piscurile Bucegilor si curcubeul de dupa ploile din iunie. Dar visez si campia alba, pe care pasc oile negre ale literelor din „Universul” pribegiei.
Ajuns la numarul 100, rog pe Domniile Voastre, cititorii si colaboratorii nostri devotati, sa primiti multumirile ce vi se cuvin. Iar noi, cei de dincolo de pagina tiparita, dupa un scurt popas pentru odihna, vom porni mai departe, daca asa ne-a fost scris. Cum ar zice sugubatul nostru Anton Pann, „mult traiesti, multe auzi; mult umbli, multe vezi; mult traiesti, multe patimesti; multe gresesti, multe-nveti”

SUS

DOR DE POET

Mangai uneori cu privirea puzderia de flori multicolore din gradina mea californiana, dar ma intorc in acelasi timp cu ochii mintii spre campurile cu maci aprinsi din Baraganul indepartat, sau colind cu gandul prin livezile de ciresi infloriti din Obcinele Bucovinei. E adevarat, aici, pe malul Pacificului, parfumul trandafirilor carnali din Santa Monica n-are asemanare, dar memoria mea sentimentala imi readuce mirosul crinilor si al Reginei Noptii din gradina bunicii. Mi-e dor de toate astea...
De la o vreme insa, mi-e dor de Eminescu. Mi-e dor de zilele cand ma ascundeam intr-un lan de grau, cu cartea lui de poeme sub capatai, privind inaltul cerului banatean. Mi-e dor de prima intilnire aievea cu junele poet, pe care il cautam infrigurat in cusca de lemn a suflerului din teatrul de la Oravita, unde venise candva cu trupa lui Mihai Pascaly...
Mi-e dor tot mai mult de Putna, cu pietrele ei aspre de rau, calcate sub pasii lui apasati, pe care mi s-a parut ca ii auzeam intr-un amurg prin chiliile manastirii lui Stefan cel Mare. Mi-e dor de Teiul Sfant din Copou, de Cotnarul de la „BOLTA RECE” unde obisnuia sa taifuiasca cu vreun amic, de casa Pogor, care il gazduise, alaturi de Creanga la reuniunile „Junimii”, de bojdeuca din mahalaua Ticaului de unde, se zice, ar fi vazut El aceea minunata „Sara de Peal”.
O, cat l-am cautat pe Eminescu prin strazile intortocheate ale Vienei, cum trudeam sa-i aflu urmele pe acele lungi, istovitoare „Drumuri europene”, cum l-am cautat la Berlin, in biblioteca Universitatii Humbold sau prin ulitele Bucurestiului. Am ratacit pe Canal Grande, doar, doar ii voi auzi rasul puternic alaturi de cel al amicului Chibici, ce-l insotea la Venetia...
Si imi mai este dor de tarmul Marii Negre, de locul unde Oscar Han i-a daruit chipul daltuit in bronz, sau de Ateneul unde strajuieste Angelic,asa cum l-a vazut sculptorul Dimitrie Anghel. Mi-e dor de coltul eternitatii din cimitirul Belu, unde m-am recules de atatea ori la capataiul lui, al celui mai OM dintre toti. Oare cine mi l-a descris perfect?
Poetul Tudor Arghezi? „Intr-un fel, Eminescu e sfantul prea curat al ghiersului romanesc...” „Sau E. Lovinescu?. Eminescu a fost saturnul poeziei lirice filozofice(...); a creat in forma si in fond o noua poezie lirica romaneasca”. George Calinescu? „Eminescu nu s-a nascut, ci a iesit de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul”. Perpessicius? „ca o fantana de intinerire, lirica lui isi pastreaza intacte virtutile; e ca un izvor incoruptibi- dintr-insa isi potolesc setea de arta nepieritoare, toate generatiile, fara osebire.” Prin vamile vesnice, poetul nepereche ma imbarbateaza azi, mai mult decat ieri. Samburele fecund al gandului sau ma tulburua chiar profund. Cat de actuale sunt cugetarile lui: „secretul vietii lungi a unui stat este pastrarea ierarhiei meritului”. Dar la noi cum e? Sau: „Un rau politic se poate vindeca pe cat timp putini il vad; cand il vede toata lumea, el nu mai e de vindecat.” Si care e etapa politica in Romania? Ori: „saracia pentru mase e mult mai deschisa coruptiunii, decat averea.” Atunci, ce facem?
Cine a plecat in pribegie, sa-si ia cu el cartea de poezii ale lui Eminescu. Doar asa va avea Tara aproape. Tara din care multi dintre noi am fost obligati sa plecam. Cand va amintiti de uzurpatori, nu uitati ceea ce spunea chiar Poetul: „Invingatorul momentan, nu este totdeauna cel definitiv”.
Vedeti, de aceea mi-e dor de Eminescu...

SUS

ABECEDAR

In anii din urma, Basarabia a devenit in constiinta noastra un fel de Corsica a romanilor, caci fratii nostri de peste Prut dovedesc ca au aprinderea si sentimentalismul meridionalilor dar si indarjirea plaiesilor din vremea lui Stefan Voda ceea ce ne face sa intelegem de ce stapanirea ruseasca n-a putut sterge numele Voievodului de pe zidurile cetatilor de la Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Alba si Chilia.
Daca in veacurile trecute stramosii tinteau cu incredere spre „Mica Roma” - Blajul Redesteptarii Ardealului, azi privirile ne sunt indreptate cu speranta spre provincia romaneasca unde fierbe cel mai dulce vin al revolutiei nationale: Basarabia. Poate ca se apropie chiar ceasul cand vom spune ca soarele romanismului nu mai rasare la Bucuresti, ci la Chisinau...
Cei de acolo, dintre Prut si Nistru, nu se gandesc cu durere la Iasi, Timisoara, Cluj sau Bucuresti doar asa cum zicea batranul Homer, anume, ca nimic nu e mai dulce decat patria si parintii, atunci cand esti departe, despartit de ai tai, ci pentru ca radacinile stejarului se intind deopotriva ACOLO si AICI. Milioane de acolo au renuntat in a mai crede ca-i mai putem ajuta, astfet ca si-au organizat singuri supravietuirea, trecand acum la ofensiva. Da „ofensiva” mi se pare cuvantul ptrivit pentru ce se petrece acum sub ochi nostri in Moldova seculara. Astfel, nu mai departe de saptamana trecuta, la Chisinau a avut loc o uriasa demonstatie cu participarea a 80.000 de oameni. Martorii oculari spun ca strazile devenisera o mare de drapele tricolore. Steagurile purtau insa fasii de panza neagra si erau in doliu. Asa a fost amintit tragicul eveniment petrecut la finele lunii iunie 1940, cand rusii ne-au rapit din nou Basarabia. Cei veniti la manifestatie, nu purtau capul de zimbru al Moldovei, ci fluturau revista „Glasul”, prima aparuta dupa razboi cu litere latine sau ultima editie a raspanditei publicatii „Literatura si Arta”, al carui numar de la 15 iunie fusese tiparit deasemenea cu caractere latine. In preambul, centenarul mortii lui Eminescu, a devenit o zi sfanta, declarata pana in ultimul catun.
Cu trupele KGB sub nas, infruntand iscoadele, moldovenii au venit in piata sfanta sa ceara recunoasterea limbii romane ca limba oficiala, sa pretinda demiterea guvernului local, incapabil de a se ralia Reformelor gorbacioviene si sa impuna scrierea cu litere latine. Mai mult, pentru prima oara dupa patru decenii, s-au revendicat unire Bucovinei de Nord - inclusiv neasemuitul Cernauti - cu Moldova. sa fie pasul spre autodeterminare?
Poate. Soarele pare sa surada, caci, printr-un ciudat joc al destinului, in preajma cernitei date de 28 iunie, care aminteste anul 1940, in Germania s-a petrecut un fapt senzational: s-a descoperit harta originala a marsavului acord Ribebentrop - Molotov, care oferea sovieticilor pamanturile noastre de dincolo de Prut. Initialele si adnotarile lui Stalin au putut fi vazute, pentru prima data, cu atat mai mult cu cat istoriografia ruseasca tagaduia ca ar exista vreun original al pactului. Dureros este ca in timp ce Europa a reactionat, Bucurestiul a tacut. Doar ziarele romanesti nu au suflat nici un cuvintel despre manifestatiile tot mai frecvente anul acesta la Chisinau, cu toate ca insasi presa si televziunea de la Moscova le mentioneaza mereu. E drept ca Romania-Mama sa stea muta? Nu inseamna asta ca isi alunga singura din casa pe unul dintre copiii ei? Cum ii sta, vazand ca mediile de informare, pana cand si din tari socialiste, spun deschis ca Moldova de peste Prut si Bucovina de Nord sunt provincii romanesti, smulse prin cardasia cu Hitler? De ce face pe surda? De ce nu incurajeaza, macar in taina, credinta si revolta fratilor de „dincolo”?
Am sa va istorisesc un fapt divers ce m-a emotionat recent pana la lacrimi. Am aflat astfel ca in anul trecut, cam pe candoamenii se gandeau la sarbatorile romanesti ale Craciunului, marea orchestra de muzica populara „Lautarii” de la Chisinau (ceva in ganul marii formatii „Barbu Lautaru” din Bucuresti, desfiintata abuziv de culturnicii ultimilor ani) sustinea cateva concerte pe la Suceava si imprejurimi. Spre stupefactia gazdelor, basarabenii nu au alergat prin magazine sa cumpere stofe si pantofi, portelanuri si bijuterii, ci, cautau cu infrigurare ...abecedare?
Abecedare romanesti, domnilor! Cu ele si-au umplut cuferele si sacoasele, le-au ascuns in cutiile de viori, le-au varat in tambale si contrabasuri. Abecedarul devenise pentru cei de „dincolo” cel mai de pret dar...
Cand copii moldovenilor nostri vor buchisi litera latina a cartilor, ei vor da, poate, si peste adevarata „Cantarea Romaniei”. Citind cuvintele din suflet ale lui Alecu Russo, nascut la randul sau in Basarabia, vor intelege ca ele se potrivesc de minune momentului actual, de dincolo si de dincoace de Prut: „Desteapta-te, pamant roman! Biruieste-ti durerea...E vremea sa iesi din amortire, semintiei a domnitorilor lumei! Astepti oare, spre a invia, ca stramosii sa se scoale din morminte?... Intr-adevar ei s-au sculat si tu nu i-ai vazut...ei au grait, si tu nu i-ai auzit..Cinge-ti coapsa ta, cauta si asculta...ziua dreptatii se apropie...toate popoarele s-au miscat...caci fortuna mantuirei a inceput...Vezi! Cu cat mai mult pleci capul, cu atat cei nelegiuiti isi bat gioc de tine si sug sangele tau...
Prieteni dragi, cine imi daruieste un abecedar?

SUS

PARADOX

De cand am prins sa gust din rodia parfumata a lecturilor, mi-au placut paradoxurile, aceste excelente exercitii de gimnastica a mintii, antrenamente ale spiritului, care te indeamna sa privesti viata cu alti ochi.
L-am descoperit intai pe Caragiale, („Voiesti sa cunosti lucrurile? Priveste-le de aproape.Vrei sa-ti placa? Priveste-le de departe!). Apoi pe Bernard Shaw („Omul educat iti da mai multa bataie de cap, decat cel needucat”), pe Oscar Wilde („Cunostinta si lasitate sunt, in realitate acelasi lucru. Cunostinta face niste egoisti din noi toti”) si in sfarsit pe Mark Twain („Tunetul e bun, tunetul e impresionant, dar treaba o face traznetul”).
De cand ma aflu in exil si editez „Universul”, viata imi ofera zilnic cel putin o situatie paradoxala. Nu vi se intampla la fel si dumneavoastra?
Iata, citez azi un articol de fond din „Romania Libera”, in care presedintele Bush, intre altele, e acuzat ca prin calatoria la Varsovia si Budapesta se amesteca in treburile interne ale acelor tari. Deschid televizorul, si ce vad? Generalul Jaruzeski tocmai dadea un interviu in care zicea ca ii spuse lui Gorbaciov ca Dl. Bush nici gand nu are sa se amestece in problemele interne ale Poloniei...Sa nu razi de „ziaristii” damboviteni?
Imi amintesc ca in copilarie recitam pe la serbarile scolare poezii de Eminescu, din care inca nu lipseau versuri ca acelea despre „bulgaroi cu ceafa groasa”. Mult timp dupa aceea priveam cu dispret spre vecinii nostri de la sud, pe care din zarzavagii nu-i scoteam. Uite ca romanul a dat inapoi „ca racul”, iar azi la Bucuresti cercurile mondene se intalnesc acasa la cei ce au antene pentru televiziunea din Sofia, viseaza vacante la „Nisipurile din aur”, in timp ce noi ne-am intors parca la Basica lui Voda Caragea. Sa plangi, sa razi?
Daca prin 1968 ne-ar fi spus cineva ca „Lumina vine de la Rasarit”, daca scapa nevetemat, se alegea cu o injuratura ca in Giulestii lui Rica Raducanu. Ce poti spune insa azi, cand multimile de bucuresteni se inghesuie in fata birourilor agentiei sovietice „Aeroflot”, de langa „Unic”, de unde privesc vitrinele cu poze si articole din presa de la Moscova, inclusiv „Izvestia” si „Pravda”, ori isi noteaza programul televiziunii de dincolo de Prut? Putea sa-mi spuna cineva acum 20 de ani ca asculta... Radio Moscova? Ori ca era nebun, ori provocator! Acum sunt multi cei care ciulesc urechile la „Vorbeste Moscova!”, ca sa inteleaga mai bine ce e cu „Perestroika” asta, care e un subiect tabu la Bucuresti.
Culmea prosperitatii a ajuns la noi sa poti bea un coniac albanez sau o vodca ruseasca, sa fumezi o tigara BT din Bulgaria, Sa te parfumezi cu apa ungureasca de colonie, sa ai spuma de ras poloneza, si cate alte paradoxuri. Daca intri in Ambasada SUA de la Bucuresti ai sansa sa scapi cu fata curata dupa ce ai iesit, dar nu la fel se va intampla dac iti da prin cap sa intri in Consulatul sovietic sau polonez. De Ambasada Ungariei ce sa mai vorbim?E ca si cum ti-ai dat foc la valiza...
Bietii romani, li se face greata de atatea paradoxuri. Nici eu nu mai stiu: traiesc ca sa manance, sau mananca ca sa traiasca?
Va marturisesc, pe mine m-au induiosat pana la lacrimi doua situatii paradoxale in ultima saptamana. Prima, cand l-am auzit pe Horia Puscasu, care spunea din studioul „Vocii Americii”, cu un ton firesc: „Este ora 13 la Washington, ora 20 la Bucuresti si ora...la Chisinau”. Sa-i fie gura aurita!
A doua situatie are deasemenea incarcatura ei de emotie. Judecati singuri: un om de afaceri austriac s-a dus zilele acestea la Budapesta, de unde a cumparat cateva tone de sarma ghimpata, din aceea ce fusese folosita la granita dintre Ungaria si Austria, desfiintata mai daunazi. Are o idee geniala. Vrea sa produca din aceasta sarma lujere pentru trandafiri - cadou. In locul ghimpilor, ei vor avea, simbolic, sarma ghimpata care a facut parte din nenorocita, Cortina de Fier. Sublim, nu?
Vedeti, de asta m-as duce si eu la Bucuresti, gata sa cumpar sarma ghimpata, din cea aflata inca pe granita cu Iugoslavia si Ungaria. As transforma-o tot in lujere, cu petale rosii, ca sangele celor ciuruiti de gloante, fiindca au incercat sa-si ia lumea in cap. Cine vrea trandafiri de la mine?!

SUS

CINE E TRADATOR?

Ma indoiesc ca zelosul anchetator, cu grad de general,care citeaza regulat numele meu in Bastilia de azi a Bucurestiului - mereu infricosatorul arest din Valea Rahovei - a inteles cum subtilitatea replicii din primul act al „Scrisorii pierdite”. Va amintiti? „Nu iubesc tradarea, dar ii iubesc pe tradatori”.
Astfel nu si-ar ingadiu sa impuna diversilor nefericiti ajunsi pe mainile sale cu miros de formol, declaratii, unde de fiecare data inaintea numelui Aristide Buhoiu e pus calificativul „tradator”. Desigur, daca acest cuvant de ocara ar iesi din gura prietenilor de o viata, a vreunui scriitor, actor, pictor, medic sau muzician, cu care am impartit binele di raul, slana si jinarsul, mierea si otrava m-as fi intristat nespus. Asa insa, rostit cazon de un Mos Teaca dupa batalia de la Turtucaia, el are o sonoretate seniorala pentru mine. „Tradator” a devenit un fel de „Sir” englezesc sau „Von” cu rezonante nibelungice.
Poate ca daca nu existati voi, domnilor anchetatori, n-as fi dat dreptate celei ce spunea ca vrea sa traiasca cu regrete, nu cu remuscari. Pentru ca ma perpeleam si in mormant, de ar fi fost sa nu ridic capul spre cer, zicand: „Ai uitat ce te-a invatat invatatorul Mandru? Dusmanul tarii, e dusmanul tau!” Iar voi asa ati ajuns acum: dusmani ai mamelor care v-au nascut, ai dascalilor care v-au aratat comorile morale, ai fetelor care v-au iubit, ai bunicilor care v-au leganat, ai satelor si oraselor unde v-ati nascut, ai apelor in care v-ati scaldat, ai bibliotecilor unde ati invatat, ai pamantului si cerului - pe care le-ati pangarit. Si cu toate acestea va sunt indatorat pentru ca m-ati facut sa dobandesc curaj. Tarziu, cand din cauza voastra mi-am pierdut tara, am inteles ca si curajul este o patrie, cum ar fi spus Maltraux.
Daca nu voi, cine a tradat pamantul lui Avram Iancu, care spunea - mai tineti minte? - „Jur ca voi sustine totdeauna natiunea noastra romana pe calea dreapta si legitima?” Acesta sa fie drumul cel drept? Daca e, conform crezului vostru, atunci, da, am tradat: n-am vrut sa fiu complice la infometarea oamenilor, la degradarea vietii lor de fiecare zi, la ruinarea sanatatii unui neam intreg, in numele unui viitor departat si incert, ca sa nu-i zic fantasmagoric. Eram convins ca josniciile de azi vor compromite virtutea de maine. de aceea vin sa va intreb: cine a tradat, totusi? Eu sau voi? Cine si-a tradat parintii, mosii si stramosii, punandu-se in slujba Raului, pana la capat, sub acoperirea ca a jurat credinta unui crez, ( o, cat de fals s-a dovedit), sau unui singur om (vai, cat de ilogic a ajuns la ultimul act). Eu sau voi?
Dincolo de Prut se petrece o adevarata revolutie (ati acaparat si acest cuvant!), dar voua nujs va pasa. Saptamana aceasta chiar, un ministru sovietic a vorbit la televiziunea vest-germana si pentru prima data URSS-ul a recunoscut pentru prima oara ca a existat miselescul Pact Ribbentrop-Molotov, prin care, intre alte teritorii, rusii ne-au rapit Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Hertei, in blestematul an 1940. Dar voi ati tacut. Si i-ati tradat inca o data pe fratii nostri din Moldova lui Stefan cel Mare. Dupa cum o faceti sistematic in ultimile luni, cand la Chisinau se defileaza cu drapele tricolore si se impune alfabetul latin. Ati binevoit macar sa reproduceti ce scria chiar presa de la Moscova, care nota aparitia unei reviste moldovenesti cu caracter latin si comenta revendicarile privind detronarea altuizbir, Simion Grosu, inscaunat de Brejnev la Chisinau? De dimineata si pana seara siluiti cuvinte scumpe, precum „patrie, romanesc, tricolor”, dar nu inserati un cuvant despre fratii nostri de „dincolo”, ca au ajuns sa le ia parte rusii, ungurii, letonii. (Intre altele fie spus, nu e recomandabila nici atitudinea patriotarda a unor ziare din exil, care cer, pur si simplu in acest moment nepotrivit, realipirea Basarabiei la Romania. Cine garanteaza ca in cazul ideal al unui plebiscit, moldovenii, cunoscand situatia disperata din Tara-Mama, ar acepta azi Unirea? Ori atunci, am oferii pentru vecie un argunemt de otel stapanilor vremelnici).
Unde sunt vremurile cand un Iorga trimitea carti si dascali, ajutoare banesti, ori oferea burse romanilor macedoneni din Grecia si din toate colturile Balcanilor? Voi nici nu vreti sa stiti de el, de Bitolia si de alte stravechi orase romaneti din sudul Dunarii...
Cine tradeaza natiunea romana? Noi, cei de aici, sau voi?
Stiu ca in sinea voastra va napadesc gandurile, ca tresariti in somn. Din anchetarorii de azi, puteti deveni anchetatii de maine...
E timpul sa va desteptati. Nu mai traiti - cum spunea inteleptul Neagoe Basarab - „ca pasarea aceea ce se cheama cuc, care-si da ouole sa le cloceasca altor pasari si-i scot fiii, ci fiti ca soimii si paziti cuibul vostru”. Cel adevarat. Si atunci, nu ne vom mai spune unul altuia „tradatorule”, ci pur si simplu - „frate roman”
PS. In ultima clipa aflam o veste extraordinara care vine din surse occidentale. Astfel, o comisie sovietica a recomandat ca autoritatile de la Moscova sa recunoasca nu numai existenta protocolului secret, prin care Uniunea Sovietica a dobandit Tarile Baltice, Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Hertei si o parte a Poloniei de Rasarit, ci sa se propuna Congresului Deputatilor poporului, ca pactul din 1939, dintre Germania Nazista si URSS, sa fie anulat! In luna viitoare presa sovietica va publica textul acordului. Va apare el si la Bucuresti?

SUS

INCA O MINUNE

Fata de multi dintre confratii mei din Occident, eu nu cred ca artistii, scriitorii ori carturarii romani s-au ticalosit intr-atat, ca si-au pus constiintele pe taraba, ca un sireg de margele, pe care il poate cumpara orice cocota cu bani sau cu ceva trecere printre ieniceri si armauti. Daca vor fi si unii dintre aceia, viitorimea va asterne blestemul tacerii peste ei...
Parafrazind cele ce-mi spunea un ilustru artist roman exilat la New York, as indrazni sa sustin ca arta si cultura noastra se prezinta mai degraba sub forma unui avion rapit de teroristi (trecatori) si se afla undeva, la capatul aeroportului. Avem noi, oare, dreptul sa-i acuzam neincetat pe ostaticii din avion ca ar sta intepeniti in scaune, sub amenintarea pistoalelor slefuite ale Cenzurii, terorizati de marele tortionar ce poarta numele de Mihai Dulea?
Uitam adeseori, cred eu, sensul cel autentic, inconjurator al evenimentelor din aceasta „Primavara de la Bucuresti”, omitind sa ne punem intrebarea: cine, totusi, a scos din tara, sau a lasat sa fie scoase, apelurile, poeziile, protestele intelectualilor? Nu tot niste eroi? Sau - ne-am gandit vreodata ca e posibil ca printre cei ce poarta azi masca rapitorilor, sa se afle unii care actioneaza in folosul obstii, riscindu-si viata? Apoi, daca e sa fim cinstiti, trebuie sa recunoastem ca nu toata lumea are vocatia eroismului. Chiar asa stiind lucrurile constat mereu ca exista destui viteji in avionul rapit, dispusi sa infrunte bata, ochii si urechile poterei, serpii veninosi ce li se arunca printre manuscrise. Ei sunt cei care continua sa scrie poezii apolitice sau de opozitie chiar, romane adevarate, cronici sincere, desi nu se culca linistiti ca noi, dupa ce ne-am indestulat din frigidere, ne-am baut berica „Tuborg”, mereu la gandul de a ne rotunji contul bancar chiar de a doua zi, adormind cu remote-controlul, cu care ne-am jucat pe ciaeva zeci de canale ale televiziunii.
Compatriotii nostri bravi de acolo, apasati sub vremuri de plumb, reusesc sa faca adeseori minuni. Pe ultima dintre ele o semnalez aici.
In conditii misterioase pentru mine (poate si sub presiunea evenimentelor din Basarabia), Academia de la Bucuresti a editat zilele trecute un volum din versurile lui Eminescu, unde, dupa 41 de ani se tipareste din nou faimoasa poezie DOINA! Vreau sa cred ca vom apuca vremea cand editorul ei, dl Petru Cretia, ne va povesti marea aventura, azi inca invaluita in taina. Ca dovada, nici o publicatie din Romania nu a indraznit (sau nu a fost lasata) sa marcheze reaparitia „Doinei”. Salut din nou aceasta reeditare, ca pe o victorie contra terorismului cultural.
Astfel, „Doina” a revenit la ea acasa. E drept, curtea e ravasita, gradina aproape stearpa, dar „Regina noptii” inca imbata cu parfumul ei. Raul ascuns e gata sa iasa la suprafata. Fantana se limpezeste. Luati si beti din apa ei, oameni buni!
Sub teiul sfant din fata casai tarii, Badia Mihai (Eminescu) continua sa vegheze, atintind privirea lui profetica asupra impilatorilor vremelnici si invocind pe eroii neamului:
_____„Stefane, Maria Ta,
_____Tu la Putna nu sta,
_____Las’ Arhimandritului
_____Toata grija schitului,
_____Lasa grija Sfintilor
_____In sama parintilor,
_____Clopotele, sa le traga
_____Ziua ’ntreaga, noaptea ’ntreaga,
_____Doar s-a ’ndura Dumnezeu
_____Ca sa-ti mintui neamul tau!”
„Doina” s-a intors la casa parinteasca. E si acesta un semn al vremurilor ce vor veni..

SUS

CALEA VICTORIEI

Gazetaria, aceasta bautura mereu ademenitoare, cand dulce precum nectarul zeilor din Olimp, cand amara ca pelinul dobrogean, pe langa socul si palpitatii de inima, care au asezat pe slujitorii ei in lista mortalitatii - alaturi de piloti de incercare - ofera totusi nebanuite satisfactii.
Iata, nu mai departe decit ieri, am aflat despre o noua scrisoare trimisa in Occident de catre scriitorul opozant Dan Petrescu, de la Iasi, scrisoare difuzata de mai multe posturi de radio. El relateaza despre impresia extraordinara produsa in tara de documentul celor 7 fosti inalti demnitari, ca si de convorbirea transmisa de „Vocea Americii” cu unul dintre semnatari. Nu era necesar sa se mentioneze numele meu (ca autor) sau al intreprinzatorului realizator de la studioul din Washington, important ca aflam dintr-o noua sursa despre impactul acelui act gazetaresc. El vine sa completeze informatia conform caruia la una din nenumaratele interogatorii la care a fost supus interlocutorul meu telefonic, dl Gheorghe Apostol, anchetatorii de la Rahova i-au spus acestuia, nici mai mult, nici mai putin, decat ca subsemnatul este... agent CIA! De altfel, in recentul interviu dat revistei „News Week”, omul nr. 1 declara direct ca cei 7 au fost agenti ai Uniunii Sovietice, Angliei, Frantei si ... Statelor Unite. Cu alte cuvinte, eu si CIA am pus la cale mobilizarea unuia din cei 7 dizidenti!
Vedeti, o asemenea intamplare, face dovada ca nu trudim in gol. In plus, judecand dupa amenintarile cu moartea primite in serie, avand in vedere si violeta campanie de denigrare cu care am fost „onorat”, din nou in ultimul timp, as putea spune ca sunt pe deplin multumit. Puterea citeste, voles-noles „Universul” si ne ia in seama. Ce-am putea dori mai mult? Daca lucrurile stau astfel de ce nu am merge mai departe, facind apel si pe aceasta cale la cei care nu si-au pierdut total simtul realitatii si mai spera (in taina, desigur) la redesteptarea natiunii. Poate ca ei au functii mai mici, dar pirghia lor nu e de ignorat. Proverbul cu „buturuga mica” nu si-a pierdut inca intelepciunea...
Ce aflu? Ca de la o vreme Calea Victoriei a fost pur si simplu inchisa circulatiei rutiere, o singura masina (cu alaiul de rigoare) avind dreptul de a circula pe Ulita cea Mare. Stirea mi se pare de o stupiditate totala. Cum adica, Calea Victoriei, strada de fala a Capitalei, faimoasa Cale a Mogosoaiei din veacurile trecute, a intrat in agonie? E folosita de o singura masina? Ce ar zice, aflind ca i se pregateste prohodul (poate pentru a nu umbri cumva cealalta Calea a Victoriei, dinspre Uranus), parintele ei adevarat, inteleptul Constantin Brancoveanu, care pe la 1692 croia drum dinspre Dimbovita spre palatul sau de la Mogosoaia?
Cum scria Ionescu-Gion in a sa „Istorie a Bucurescilor”: „Podul Mogosoaiei se deschisese (in 1692 n.n.) si deschis a ramas si va ramine cat or fi Bucurestii”.
Sa nu fi stiut sfatuitorii si dregatorii zilei ca pe Calea Victoriei s-au aprins lampile cu gaz in 1861, inaintea Parisului si a Berlinului? Sa fi uitat ei ca pe aici au trecut convoaiele istorice ale lui Cuza Voda si Carol I, sau ca in acest loc au fost salutati vitejii dorobanti de la 1877?
Acum, cand evoc in coltul de pagina orasul atator amintiri scumpe, mi se pare ca expediez spre cititorii mii de ilustrate cu nelipsitele „Salutari din Bucuresci”. Revad Casa Locusteanu, Palatul Sterbei, Casa cu lei a lui George Enescu, Fundatia Univeristara „Carol I”, Teatrul National, Pasajul Victoria, vechile hoteluri „Frascatti” si „Riegler”, Piata Cercului Militar si Sarindarul, Pasajul Vilacros, magnificul Palat CEC si impozanta Posta Centrala, Palatul Regal, Cofetaria „Nestor”, minunile de ieri ale orasului de vis din Belgia Orientului.
Daca unii se declara demiurgii, de ce nu si-au plecat urechile in anii acestia la plangerile marelui constructor, care a fost Emil Prager, omul ce m-a tras de atatea ori de mana ca sa-mi arate planurile fostului Teatru National pe care le avea in detaliu, gata pentru refacerea acestui unic templu al Thaliei? De ce au lasat pe Calea Victoriei sinistrele ruine ale casei lui Caragiale, ridicind in acest timp hidosul, banalul Teatru National cu aspect de autogara?
Nu, Calea Victoriei va supravietui ca si dupa urgiile din aprilie 1944. Claymoor isi ascute condeiul si ne va scrie din nou cronica acestei strazi faimoase. Va veni din nou primavara pe ulita noastra...

SUS

CAD ZIDURI...

Traim vremuri fara precedent, cu rasturnari zilnice de situatii, de parca apropierea anului 2000 accelereaza cursa vietii. Apar evenimente politice ce se inscriu in sfera senzationalului, greu de anticipat pina si de cei mai versati comentatori.
Ca-n vremuri indepartate, in locul evaluarilor docte sunt de preferat uneori butadele bufonilor regilor, vorbele de duh ale unui Nastratin Hogea, Til Buhoglinda sau Pacala.
Noi, romanii, avem azi un halterofil al umorului, neaos national, prin care continua sa vorbeasca duhul poporului. Bunaoara, una din glumele sale a devenit de o stringenta actualitate. As indrazni sa spun ca valoreaza cit o cronica politica de cea mai profunda substanta. Judecati si dvs...
Se zice ca la ora de dirigentie, dupa ce s-a facut indoctrinarea cunoscuta a elevilor, elogiind chipul omului nou, datoria lui de a milita pentru iluzoria societate socialista multilateral dezvoltata, profesoara a facut un sondaj.
- Bula, ia spune-mi tu: Daca miine Parditul ar deschide toate granitele tarii, ce ai face? Ai emigra?
- Doamna profesoara, eu m-as urca intr-un pom.
- Cum adica? intreaba diriginta.
- M-as urca intr-un pom, ca sa nu ma ia puhoiul multimii ce ar da buzna sa plece din tara!
Desi amara, gluma evoca un adevar irefutabil: acolo unde oficialitatile refuza orice reforma in cadrul sistemului anchilozat, oamenii prefera sa-si paraseasca vetrele stramosesti luind in piept riscurile necunoscutului, plecind spre tari unde, de cele mai multe ori, nu sunt doriti. O pilda exemplara ne ofera in aceste zile miile de est-germani, care au trecut din Ungaria in Austria si Germania Federala. Ei l-au parasit pe batranul Honeker deoarece acesta refuza cu incapatinare sa se adapteze vremurilor, fugind de reforme ca dracu^ de tamaie. Este de laudat gestul autoritatilor maghiare de a permite est-germanilor sa plece unde vor, de vreme ce au semnat recent Conventia de la Geneva in privinta refugiatilor. Este un act de mare omenie, despre care vorbeste acum intreaga planeta. Cu trei exceptii: Pankow, Praga, Bucuresti. Primii sunt de inteles, deoarece decizia emigrarii este un afront direct adus guvernarii lor. Cehii si romanii insa, ramasi pe pozitii retrograde, nu pot pricepe cum de o tara comunista, precum Ungaria, poate parasi rolul gardianului de inchisoare, deschizind portile spre Vest. Presa de la Bucuresti s-a napustit furioasa asupra reformistilor, avand acum din nou prilejul sa tune si sa fulgere contra lor. Pana si Kremlinul a adoptat o linie rezonabila, caracterizand situatia ca fiind „neobisnuita”. Atat. Boris Yeltin, aflat in USA a declarat ca a sosit momentul cand oamenii trebuie lasati sa traiasca acolo unde vor.
Cad zidurile...
Vazand reportajele televiziunii, am retinut o scena iesita din comun. O tanara blonda din Berlinul de Est, ajunsa in Austria, povestea ca familia ei locuieste in apropierea zidului rusinii, ridicat in 1961. De la geamul casei sale poate privi peste drum, unde locuiesc - dar pe teritoriul Berlinului Occidental - matusile si bunica ei, pe care nu le-a vazut decat de la distanta, ea avand doar 25 de ani si fiind nascuta deci dupa construirea parapetului. A facut nenumarate cereri pentru a le vizita, dar toate au fost respinse. Acum a decis sa mearga la ele, asa ca a plecat in concediu la Balaton, de unde a asteptat marele moment. E ciudat ca pentru a trece drumul la rude trebuie sa parcurga 200 de metri, trecand o singura strada. In conditii normale. Acum a efectuat o calatorie de mii de kilometri, pentru a ajunge la casa mult visata.
Cad ziduri...
A fost spulberat de curand si mitul ca un singur partid trebuie sa conduca tara o vesnicie, astfel incat acum asistam la prima reuniune a unui guvern necomunist in Polonia. Tadeus Mazoviescki a fost salutat pana si de Gorbaciov, in timp ce Bucurestiul l-a terfelit in noroi. Cui prodest? Cine isi mai poate inchipui ca va putea opri evolutia lucrurilor in Est? Desigur, pentru unii faptul ca „Solidaritatea” conduce Polonia, ca Soljenitin e publicat la Moscova, ca Ungaria se pregateste pentru alegeri libere, ca noi putem vorbi linistiti la telefon cu Chisinaul, e de neinteles. Ba chiar s-ar putea spune ca e o erezie. Se prabusesc dogme si prejudecati.
Cad ziduri...
Nu va trece multa vreme si un articol ca acesta, va putea fi publicat la Bucuresti. Se apropie clipa cand miturile false
vor suna a gol.

SUS

CA LA PUTNA

Mi se intampla uneori in vis sa revad intamplari traite sau scene uitate din cartile adolescentei ori din filmele copilariei. Ele nu au darul sa ma arunce in gradinita cu melancolii, ci ma intaresc sufleteste, gata pentru a marsalui mai departe. Caci, ce altceva, daca nu un zdrobitor mars este existenta romanului de azi, atat a celui ramas acasa, sa apere prispa si memoria taranei, cat si a celui plecat departe, mereu cu gandul de asi face datoria fata de constiinta pana la capat.
Zilele trecute am trait in California o stare aparte: nu ma intorceam in spatiul lui Blaga, ci in timpul istoric. Vazand coloanele de romani urcand un deal stancos, pentru a fi de fata la sfintirea locului unde se va ridica un altar strabun, mi s-a parut deodata ca am patruns in Tunelul Timpului, coborand in vara anului 1971, cand la Manastirea Putna, studentii de la societatea „Romania Juna” organizau pelerinalul la mormantul lui Stefan cel Mare, unde s-au inchinat si au cinstit cei 400 de ani ai sfantului lacas. Treceam coplesit sup boltile reci, in mijlocul multimii tineresti, unde am recumoscut repede pe domnii studenti Eminescu, Slavici, Xenopol si chiar Ciprian Porumbescu. Erau acolo la o procesiune a neamului, veniti sa se purifice la apa de izvor, gandind la datoria lor de asi face tara mai prospera si de a-i unii pe toti fratii. Erau Opinca si Vladica. Venisera si plaiesii de prin Muntii Neamului, coborati de-a dreptul din legendele cronicarilor, venisera preotii satelor, inteligenta romaneasca.
Brusc, aceeasi scena aici, la distanta de un veac si mai bine, tot cu norod, cu Opinca si Vladica, cu intelectuali de prima mana, multi dintre ei alungati de acasa pentru ca nu gandeau la fel ca Stapanirea.
Aniversam doar 50 de ani ai unei biserici romanesti de pe coasta Pacificului, dar parca erau veacuri...
In lacasul modest, ridicat de cativa oameni inimosi, mirosea a smirna si tamaie, iar boltile pitice, luau proportiile catedralelor de la noi. Petrecerea populara ce a urmat, aducea cu panza lui Amann, cu veselie romaneasca si comunicare.
Fetele si flacaii formidabilului ansamblu de dansuri „Mihai Eminescu” din Canada au reintregit cadrul neinchipuit de romanesc.
Minunea produsa prin gratia miscarii si splendoarea costumelor nu se poate talmacii in cuvinte. Copilandrii acestia, care nu s-au nascut sub Carpati, ne invitau la „Nunta Zamfirei”, unde flacaii din Ardeal se intreceau in dansul barbatiei, iar fetele pareau niste flori, cu palarioarele lor multicolore. Asa, din gluma in gluma, am batut cu piciorul pamantu dintre Nistru si Tisa, dandu-se o data in plus seama ca arta aceasta este fara de sfarsit. Si mi-a venit sa o aplaud pe o solista ca Olimpia Draghici, care constatam duminica ca se intrase in criza de timp, a preferat sa nu urce in scena, lasand locul acestui miracol coregrafic. Cand i-am zarit pe reputatele vedete ale ecranului, Adrian Zmed si John Florea ovationand, am inteles ce ne leaga pe noi, romanii, oricand, oriunde...
Am adormit tarziu, in noapte, cu gandul la ai mei, zabovind langa frescele de la Voronet, gustand din albastru cel mai inalt, pipaind de departe zidurile de la Sucevita si privind cu ochii peste obcinele Bucovinei. Poate ca la Putna Voievodul se pregateste sa ne cheme sub spada lui viteaza. Vom fi prezenti! Vom fi din nou la Putna!

SUS

EXTRATERESTRII

Am ajuns s-o vad si pe-asta: sovieticii au folosit rigida agentie TASS pentru a relata lumii despre aparitia unor extraterestri la Voronej care au coborat, cica, din nava lor in forma de banana. Lui Brejnev i-ar fi cazut proteza in paharul cu vodca de-ar fi citit asemenea stire in „Pravda”, ca sa nu mai vorbim de tatucul Stalin care ar fi trimis pe toti ziaristii de la Tass in Siberia, daca nu in fata plutonului de executie... Dar uite ca se poate! Sincer vorbind, in ultima vreme traiesc cu impresia unor intalniri cotidiene cu extraterestrii. Buni, sau rai. Spre exemplu, cazut din ceruri mi s-a parut zilele trecute babalacul de Erich Honeker, („marele prieten al Romaniei socialiste”), pus pe ospete la Berlin, in loc sa se gandeasca la parastas. Caci ce altceva daca nu moartea sistemului sau de guvernare se prevede in curand, la ora cand mustul fierbe in cupele branderburgice? La sarbatoarrea celor 40 de ani stalinisti in RDG, tot 40 - dar de mii de est german - s-au refugiat in Ungaria, Polonia si Cehoslovacia direct in vest, scuipand pe obrazul batranului dictator. Deci gluma romaneasca cu cel mai scurt drum ce duce spre occident trece pe la ONT, are acum si o varianta germana! Ceea ce insa stie prea putina lume e faptul ca miraculoasa dispozitie venita din Berlinul de est, de a permite celor refugiati prin alte tari surori sa plece in Germania Federala, se datoreaza lui Mihail Gorbaciov, care l-a anuntat pe Honecker ca va veni in jubileu numai daca nenorocitii ce navalisera in ambasadele RFG-ului vor fi lasati sa plece. Ce putea face gazda? A zis „Da”... dar mumia a incercat sa mai dea din gura. Noroc ca i-a luat-o inainte Kurt Hagen, ideologul sef al partidului recunoscand la Radio ca se simte nevoia unor reforme. Si daca n-o facea, o demonstrau multimile iesite in strada, cu gospodine ce loveau militienii cu gentile sau tineri cu pumnii stransi. Foarte curand, colegul celui de mai sus, de la Bucuresti, va vorbi si el la radio sau la televiziune, folosind acelasi cuvant magic: REFORME.
Revenind la extraterestrii, la cei pozitivi, fireste, am inca in urechi cuvintele lui M. Rakovski, seful comunistilor polonezi, care ieri, dupa intrevederea la Moscova cu Gorbaciov, zicea pur si simplu ca a sosit timpul sa nu se mai faca atatea plecaciuni in fata lui Lenin. De aici si pana a-l scoate pe extraterestrul negativ din mausoleu, cu cosciugul lui de sticla cu tot, nu mai e mult. Incerc sa-mi imaginez fetele unor persoane din diferite cancelarii antireformiste europene la auzul stirii ca partidul maghiar s-a autodesfiintat. Cred ca n-ar fi reactionat altfel in fata unui OZN: surpriza, stupoare chiar, teama, multa teama. Auzi, domnule, sa strige ei sus si tare ca nu vor sa mai aiba nici o legatura cu „traditiile revolutionare”, ca vor alegeri libere. Ba mai mult, din toamna aceasta vor institui o zi a Reculegerii pentru ce a fost „revolta populara” din 1956. Si ca sa nu creada cineva ca e vreo gluma, de la 8 octombrie ziarul oficios al partidului (acum socialist) a scos de pe frontispiciu lozinca „Proletari din toate tarile, uniti-va!”.
Tradare, domnilor!
Ei bine, stiti cine a trimis prima telegrama de felicitare noului partid socialist maghiar? Gorbaciov in persoana, el, extraterestrul pozitiv intruchipat! Rusul ovationat pe strazile est-germane, mereu implorat: „Gorby, ajuta-ne!”
Poate ca imaginea oraselor intesate de lume infuriata a tras primul semnal de alarma si la Bucuresti. Un mare prieten al „Universului”, aflat la Londra, imi trimitea urgent un extras din „Times”, care scria cu suculenta despre vizita precipitata prin pietele Capitalei a celui ce statuse la masa cu Honecker doar cu o zi inainte. In final nu s-a mai dat mana cu cotcarii aprovizionarii cu mancare si nici nu s-au rostit cuvinte din scriptura. E un semn ca „transparenta” poate incepe dintr-o clipa in alta si pe malurile Dambovitei, iar Perestroika isi cauta echivalentul romanesc. Dumnezeu stie cum, dar in aceeasi zi am ascultat la „Vocea Americii” si la „Europa Libera” pe aprigul scriitor Dan Petrescu, din dulcele Targ al Iesilor, tunand si criticand de mama focului, conducerea de la Bucuresti, in interviurile telefonice, pe care, culmea! Nimeni de la Securitatea din Iasi nu le-a intrerupt. Sa fi revenit oare „transparenta” vremelnica de dupa cutremurul din ^77, cand inegalabilui Noel Bernard statea de vorba cu ascultatorii lui din toata Romania? E nevoie de un cutremur ca sa fim oameni?
Dragi cititori, e clar ca lumina zilei ca invazia extraterestrilor „pozitivi” a inceput. Nu vor fi timpuri prea bune pentru canalii, sunt sigur. Planeta se grabeste. Ma si gandesc ce ii voi spune primului martian sau jupiterian care va bate la usa redactiei. Poate cel mai vechi cuvant pe care il stiu: DEMOCRATIE.

SUS

CITATE

Oamenii Puterii de la Bucuresti au cazut de mult in frenezia citatelor. Cei mari citeaza pe inaintasii istoriei si culturii, sau recurg la intelepciunea proverbelor, spre a-si motiva erorile ori ca sa-si rastalmaceasca faptele. Cei mici ii citeaza la randul lor pe mai marii zilei, folosind pana la obsesie formule delirante, de tipul „conform indicatiilor pretioase ale tovarasului...”, inca se traieste, la nivelul unei tari intregi, cu senzatia caderii vertiginoase si ireversibile in lumea lui Kafka.
Automatismul verbal, sabloanele sarace, dar ofensive ale propagandei, brazdeaza ca fierul inrosit creierele romanilor, tulburandu-le linistea sufleteasca ce le-a mai ramas. O mare personalitate a medicinii romanesti imi spunea deunazi ca socul autentic provocat de ciocanele ruginite ale sloganelor de azi, insistenta cu care sunt promovate zilnic prin radio, televiziune, ziare, spectacole festive, afecteaza psihicul oamenilor avand asupra sanatatii lor acelasi efect, daca nu mai mare, decat foamea, frigul, nesiguranta, mizeriile zilnice - luate la un loc!
Revin la citate deoarece ele au devenit subiectul editorialului. Ma voi opri indeosebi la Eminescu, evocat in fel si chip cu prilejul centenarului nemuririi sale.
Mesajul de la 15 iunie a fost semnat de seful partidului si statului, cu care prilej s-au citat veninos cateva versuri din celebra poezie „Doina”, (pusa sub lacat patru decenii) doar pentru a lovi in noi, rominii din strainatate exilati de voie sau de nevoie:
_____„Cine-a indragit strainii
_____Manca-i-ar inima cainii.
_____Manca-i-ar casa pustia
_____Si neamul nemernicia.”
Cu alte cuvinte, tradatorilor, fiti blestemati ca n-ati ramas sub cnutul meu, numarandu-va printre cantatorii cu vorbe de tamaie, ca sa fiti si voi la fel de vinovati la ora de cantarire a faptelor.
Daca fanariotii se joaca cu verbul lui Eminescu, de ce n-am recurge, la randu-ne, tot la El, pentru a judeca realitatile Tarii de azi?
Ma intreb astfel cum ar privi cenzura o aluzie la dictatura, fiind pusa in fata cuvintelor: „A face ce fac toti, adica a lua si a stapani cu baioneta, e lucru usor.” (?). Sau zic, e respectata ideea genialului scriitor politic: „Materia vietii de stat e munca scopul muncii - bunul trai”? Apoi cati de la sectia de Propaganda a CC-ului nu ar stramba din nas (de teama) daca as lua din context o alta cugetare eminesciana: „Secretul vietii lungi a unui stat este pastrarea ierarhiei meritului”.
Evident, sa vorbesti de merite personale in Romania de azi, suna a provocare, sau e ca si cum ai cere o funie in casa spanzuratului. Deoarece acolo, mai mult decat ieri, valoarea este apreciata numai in functie de atasamentul fara margini fata de Pasale...
La ora cand Estul e teatrul atitor Reforme esentiale, conducerea din strada Academiei circula in sens invers, coborand sigur pe scara timpului. Mai e un pas si... zdup! Iar atunci vom vedea mai bine petecile din fundul pantalonilor.
Spectacolul a ajuns grotesc. Voci guturale tipa ca romanii au intrat in Paradis. Un Paradis sui generis, in care untul, laptele, mierea, branza, carnea, painea, vinul, fructele au devenit amintiri din copilarie.
Te intrebi atunci, fireste: mortul (politic) mai poate fi adus inapoi de la groapa? Tot Eminescu ne da un raspuns: „Un rau politic se poate vindeca pe cat timp putini il vad. Cand il vad toti, el nu mai e de vindecat”.
In ce ne priveste, am fost si vom fi buni romani. Dar niciodata nationalisti in extrem si nici exclusivisti. Nu credem deci ca actualul val de nationalism alimentat artificial) va avea efectul scontat. Dar iata ce scria Eminescu, al 31 iulie 1880, in ziarul „Timpul”. „Nationalismul este un semn rau la un popor”.
In fine, cred ca „dupa”, multe cuvinte vor trebui sa-si redobandeasca adevarata lor esenta. Pana atunci, celor ce sustin ca a fi patriot inseamna a fi de partea Puterii, a celui (ne) Ales, le raspund deasemenea cu o cugetare eminesciana: „Patriotismul nu este iubirea taranei, ci iubirea trecutului. Fara cultul trecutului nu exista iubirea de tara.” Cat priveste iubirea trecutului, ce sa mai vorbim! Muzee in paragina, biserici pulverizate, oase de domnitori profanate, ziduri cu memorie trimise la groapa comuna a bunului plac.
Intrebarea este: sa nu existe in cadru larg al echipei din prima linie a arenei politice oameni cu tact si masura? Ei bine, Vaclav Havel spunea de curand ca in ziua in care vor cadea mastile celor de la putere, vom avea surpriza sa constatam ca printre ele erau si fete inteligente.
Traiesc cu convingerea ca oamenii aceia exista. Ca pasesc spre Adevar. Sper ca viitorul foarte apropiat sa-mi dea dreptate.
Pana atunci, va las sa meditati la inca o vorba cu duh, ramasa de la Eminescu: „Ne-am grabit sa radem, ca sa nu plangem”.

SUS

ZIDUL SI CAPUL DE CEARA

Un mare scandal e pe cale sa izbucneasca la Moscova. In lumea ziaristilor se vantura ideea ca trupul lui Lenin, expus din 1924 in Mausoleul din Piata Rosie, nu apartine lui Vladimiri Ilici Ulianov (Lenin), ci ca el este pur si simplu o copie turnata in ceara! Banuiala a pornit de la intrebarea pusa de un gazetar cu privire la numele chirurgului sau al anatomistului sovietic chemat sa execute operatiunea de imbalsamare. Spre stupoarea lui, nici macar medicii reputati care au supravietuit acelor timpuri, nu-l cunosc si cred ca el nici nu a existat. Mai mult, ei sustin ca tehnica de atunci nu putea asigura o asemenea conservare a trupului uman, retetele Egiptului antic fiind la vremea aceea invaluite in mister. Mergandu-se pe filiera s-a aflat insa ca exact in perioada respectiva Moscova a fost vizitata de un cunoscut specialist englez de la Muzeul de ceara „Madame Tousseau” (Wax Museum), a carei activitate din acele zile a ramas necunoscuta. informatiile dinainte sunt completate cu faptul ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, sicriul de sticla, in care este expus Lenin a fost evacuat din Mausoleu si pus departe de linia frontului. La inapoiere, capul lui Lenin avea ceva mai mult par, iar obrajii fusesera inrositi. Alte semne de intrebare apar: de ce vizitatorii de azi nu au voie sa se opreasca in fata sicriului? Lumina foarte redusa are menirea sa ascunda chipul lui Lenin, sau aceea de a proteja capul de... ceara din sicriu. Si de ce oare nu se permite fotografierea?
Poate ca intr-o zi vom afla adevarul. Pentru mine insa, intamplarea are miez si stralucire de metafora. Comunismul de razboi, sau „socialismul administrativ” - cum il numesc unii - e pe cale de a se topi asemeni capului de ceara. Tot ce se petrece acum confirma falimentul leninismului, doctrina care a nascocit intre atatea alte picaturi de cucuta, colectivizarea fortata a agriculturii. Asa s-a vehiculat zicala: daca taranul e sarac si tara e saraca. Iar pauperizarea taranilor bogati sau medii, pusi cot la cot cu mujicul, a provocat saracirea imperiului, pe a carui stema degeaba mai e desenata secera...
Traim, deci, zile tumultuoase, cu multe capete „taiate”: a picat mai intai capul de gulas al lui Kadar, apoi cel de lemn prusian al lui Honecker, (trei dintre colaboratorii lui s-au sinucis imediat), s-a dus si capul de gresie al lui Jivkov, pe care nici macar temuta „umbrela bulgareasca” nu l-a putut salva. Alt cap, cel luminat, al lui Mihail Gorbaciov este cerut insa de anti-reformisti, carora nu le dorim succes. Caci fara capul omului insemnat, nimic din fascinantul spectacol din est nu ar fi fost realizabil. Budapesta n-ar fi dansat noul ceardas al libertatii, Varsovia nu ar fi trecut la „Polca pe furate” (adica reforme pas cu pas), nemtii nu ar fi ajuns sa-si reediteze Octoberfestul in... noiembrie, dansand lenderul primei descatusari pe creasta Zidului de la Berlin.
Se zice ca unele animale sunt dotate cu radare naturale ceea ce le confera calitatea de a anticipa cutremurele de pamant. Cred ca si ziaristii dispun de ceva asemanator, cei adevarati fiind in stare sa prevesteasca cutremurele politice si sociale. Bunaoara, parafrazand titlul cunoscutei carti a lui Virgil Gheorghiu, as zice ca a sosit „Ora 25 a Rominiei”. De prevazut un cutremur de gradul 8 pe scara R... Reformelor. In plus, faimosul comentator Wiliam Safire, de la „New York Times” cunoscut pentru rigoarea si puterea de anticipatie a analizelor sale, crede ca acum va sosi momentul romanesc, desi e posibil ca el sa se realizeze violent, prin rascoala. Din pacate, pana atunci, in timp ce si pana la Sofia noul lider, Mladenov, se intalneste cu intelectualii, opozantii si dizidentii, la noi scriitorul Dan Petrescu e inchis pentru ca, stiind ca vremea Inchizitiei a trecut, indrazneste sa aiba pareri personale. Tot dupa gratii se afla si ziaristul Petre Mihai Bacanu de la „Romania Libera”, care nu a facut decat sa-si exercite dreptul la critica, conform statutului PCR.
Cum editorialul de azi a avut o introducere anecdotica, il voi incheia la fel. Aflu in ultimul moment ca dupa deschiderea Zidului de la Berlin, in sectorul apusean s-a inaugurat un restaurant ce poarta un nume la moda: Perestroika. Nemtii localnici se inghesuie sa ocupe un loc la masa, sa stea la taifas si sa bea un snaps cu amicii ocazionali veniti din est. Lista de gustari e atractiva. Au succes mai ales doua tipuri de breakfast-uri: „Gorbaciov” si „Raisa”. Probabil preparate dupa retetele din vremea lui Petru cel Mare, Reformatorul...
Ma gandesc ca nu ar strica sa fie deschis si la Bucuresti un „Restaurant Perestroika”. Daca imi cereti parerea l-as amplasa chiar pe strada Academiei, acolo unde functionase pana in 1981 localul „Atlantic” exact vizavi de Comitetul Central. Numai astfel firma lui ar putea fi vazuta usor din cladirea partidului. Vorba aceea, pofta vine mancand...
De cateva zile ma urmareste poanta unei caricaturi difuzata pe o statie europeana de televiziune. Ea il reprezinta pe Nicolae Ceausescu telefonand liderului est-german Egon Krenz, dupa recentele evenimente de la Berlin. Textul rostit de la Bucuresti pe scurt: „Vreau sa cumpar Zidul!”
Intrebarea mea este: cine, oare, vrea Zidul si cine doreste capul de ceara?

SUS

NOTA ZECE PENTRU NADIA COMANECI!

Daca in 1976, la Olimpiada din Montreal, la nici 15 ani impliniti, Nadia Comaneci a scos din uz ordinatoarele salii, programate cu note omenesti, arbitrii insa acordandu-i pentru prima data in istorie calificativul 10, de data aceasta, la varsta de 28 de ani, in dimineata zilei 29 noiembrie 1989, Nadia a facut „sa sara in aer” teleimprimatoarele si faxurile agentilor de presa din intreaga lume, anuntand incredibila trecere clandestina peste granita!
Radio Budapesta a comunicat ca impreuna cu alti sase conationali, celebra campioana a reusit sa se strecoare dincolo de frontiera de sud-est a Romaniei cu Ungaria. Granicerilor maghiari, ce o priveau cu gura cascata de parca a cazut din cer un arhanghel, Nadia le-a declarat ca a lasat toata agoniseala ei - o casa mobilata si o masina - in schimbul LIBERTATII!
Altadata presa ar fi relatat pur si simplu ca o mare sportiva a cerut azil politic, dornica sa-si faca o situatie materiala mai buna pentru ea si copiii sai. Azi insa, Nadia, fetita cu codite de acum cativa ani, rasfatata multimilor de pe mapamond, supervedeta careia un italian bogatas dorea sa-i toarne bustul in aur masiv (desi n-a reusit, fratii nostri peninsulari i-au acordat totusi in 1983 premiul „Trinacria d^oro”), iar un seic arab, fusese pregatit sa-i daruiasca edificiul unei „Academii de gimnastica Nadia Comaneci” - tot astfel cum maharajahul indian construise un templu pentru „Pasarea maiastra” a lui Brancusi - fata aceasta, desi, care si-a pierdut copilaria, adolescenta si tineretea pentru gloria sportiva a patriei, paraseste tot, pronuntand cu indarjire cuvantul LIBERTATE.
Brusc, unii politicieni naivi ai lumii se trezesc din reveria stropita cu nectar de cotnari, intrebandu-se vinovati: „cum, in Romania nu exista libertate? Nici macar pentru persoane atat de speciale cum e Nadia Comaneci?”
Uite ca nu, domnule deputat, senator, business-man, ecologist, comunist sau ce vei fi dumneata. Iar cand un varf din Carpati - cum este Nadia, dincolo de orice metafora, monumentul viu si natural al tarii - isi paraseste rosturile si glia inseamna ca acolo urgia nu mai are margini.
Desi retoric, ne-am putea intreba ce a putut-o determina pe inca tanara vestfala sa infrunte riscul unui glonte primit in piept sau in ceafa, posibilitatea de a fi sfasiata de cainii granicerilor fara de inima, sau sansa de a fi batuta si tavalita pe jos la primul pichet, pana cand cei de la comandament si-ar fi dat seama cu cine au de-a face? Cata anghinarie s-a srans in sufletul ei, cata durere ascunsa nu duce cu ea, ce teribila umilinta i-a dat curajul de a se masura cu moartea pentru a putea pronunta apoi acest cuvant dulce, ca vorba mamei: LIBERTATE?
Am cunoscut-o pe Nadia in plina glorie cand dupa olimpiada de la Montreal i-am luat mai multe interviuri la televiziune. Asa ca pot spune ca era si a ramas o mare timida. Pana de curand... N-as fi crezut in ruptul capului ca va indrazni sa treaca prin marea aventura.
Acum doi ani, in mod indirect, am fost din nou in contact cu ea. Spuse ca nici nu se gandeste sa plece vreodata, definitiv, din tara. Trebuia sa soseasca in Elvetia, invitata a Comitetului Olimpic, dar n-a mai venit. I se refuzase pasaportul! Ochii albastri credeau ca vazusera ceva, iar urechile electronice clampaneau peste tot. Astfel, Nadia Comaneci a devenit prizonierul de elita al Romaniei. Nu trebuia sa primeasca sportivi sau tehnicieni straini, ii erau interzise toate ofertele de a lucra in strainatate ca antrenoare (pentru care absolvise ICF-ul), si nu i se dadea viza macar pentru un voiaj turistic. Cine era corbul ce croncanea deasupra capului sau? Sa fi fost de vina doar invidia pentru uriasa ei popularitate? Mai avusese de suferit in trecut pentru asta... Nici noi n-am uitat de scandalul declansat cu ocazia vizitei la Londra a perechii prezidentiale, cand Regina s-a referit in toastul sau la numele „acestor romani cunoscuti la noi, Nadia Comaneci si Ilie Nastase”. Doamne, ce taraboi a urmat dupa ce la Bucuresti cenzura a eliminat pasajul, iar ambasadorul Marii Britanii a protestat oficial!
Apoi, volens-nolens, imi amintesc cu cata greutate a reusit un inimos animator al sportului (nu-i dau numele, pentru a-l scuti de alte sicane) sa organizeze in mai 1984, retragerea oficiala din activitatea competitionala a Nadiei Comaneci. I se sugerase ca ar fi vorba de un ... cult al personalitatii! Doar atunci cand televiziunea americana a oferit o suma mare de dolari pentru a transmite festivitatea, stapanirea s-a indurat sa accepte. Desi insusi Ceausescu ii prinsese la rever medalia de „erou al muncii socialiste”, cea mai inalta distinctie civila.
In paranteza fie spus, se soptea prin 1977 ca „sus” s-a pus intrebarea daca prenumele NADIA nu ar putea fi schimbat. „Ganditi-va ca Nadia e nume rusesc iar antrenorul ei este ungurul asta, Bela Karoly”! (Azi Bela e cetatean american, iar Dumitru Udrescu, realizatorul primului film documentar despre Nadia, traieste de multi ani in Los Angeles!).
Incetul cu incetul, campioana a fost invaluita in tacere. Se scufunda in greutati, odata cu toti prietenii ei din tara. O cunostinta imi spunea ca a intalnit-o in biroul responsabilei de la magazinul „Unirea”, (pana nu a fost transformat) unde se ruga sa i se vanda ceva de mancare, pentru ea si ai sai! Nu e de mirare ca prietenii din strainatate cu orice ocazie, ii mai trimiteau cate o ciocoata, o punga de cafea sau un treining. Le accepta umilita doar pentru a le darui altora. Nadia Comaneci parea ca incetase de a mai exista, desi milioanele de copii ai tarii inca mai visau sa ajunga ca ea.
Acum insa a venit ziua cand Nadia Comaneci rupe tacerea, patrunde pe ecranele televiziunilor de pe intreaga planeta, tulbura antenele de radio, „aprinde” telexurile si pronunta un cuvant magic: LIBERTATE.
Ce palma mai usturatoare poate primi regimul de la Bucuresti, decat cea de acum cu evadarea Nadiei?! Pentru multi, gestul va anula impresia dezolanta a Salii Palatului, cu cei ce scandau in picioare, sau scena suprarealista a asazisei manifestatii populare din Piata aceluiasi Palat. Mica sirena aduce un mesaj al Tarii. Destinul a ales-o pentru aceasta sfanta insarcinare. Sa vorbeasca imediat dupa Congres si inaintea intalnirii Bush-Gorbaciov, strigand tare: „oameni buni, nu uitati Romania!”.
Poate ca tocmai ea devine astfel picatura ce umple paharul. Oricum, Nadia Comaneci s-a inscris printre semnele astrale ale acestui formidabil an 1989. Nu este exclus ca tocmai ea sa fie copilul din povestea lui Andersen, care tipa ca regele e...gol.
Impactul e cu atat mai puternic, cu cat numele Nadiei e o legenda. Nu spunea oare de curand un hatru ca americanii cunosc trei romani: Nadia, Ceausescu si Dracula?!
Esti bine venita, fata a Romaniei, sol al unei tari ce plange. Olimpul s-a deschis din nou pentru tine. Si fi convinsa, Nadia, ca acesta este cel mai extraordinar (salt) din viata ta. De nota zece!

SUS

O, BRAD FRUMOS...

Scriu aceste rinduri in atmosfera sfinta pe care numai Craciunul ne-o poate da. Aici, in Rominia, unde ma aflu acum, cad fulgi de nea, omatul incepe sa fie tot mai mare, pe masura chiotelor copiilor iesiti pe strada, sa primeasca in obraji aerul curat si rece, care anunta ca nici Crivatul nu mai e asa departe. Pe la toate raspintiile, in metrou, in magazine, in scari de bloc, se aud vocile colindatorilor care ne anunta Vestea Nasterii lui Christos.
Mai trist ca niciodata, mi se pare ca povestea „Fetitei cu chibrituri” nu a fost imaginata de Andersen, ci ca e povestea unei Rominii care nu-si gaseste inca fericirea.
Si, deodata, ma intorc cu 15 ani inapoi, la ziua de 11 decembrie 1989, cind pregateam in redactie aparitia numarului de Craciun al „Universului”. Parca o vad si acum pe regretata si draga noastra Gabriela Buhoiu - cea care acum ne vegheaza dintr-o lume mai buna - machetind cu migala si talent prima pagina a ziarului. Parca ii am aproape pe cei mai mici din redactie, fiica mea, Luana (corectoarea noastra, alaturi de Ludmila), Aristide Jr. (pustiul de marketing al ziarului), pe Tavi Cadia si pe ceilalti.
Extraordinar, desenul lui Eugen Mihaescu (reprodus in acest numar) anticipa caderea lui Ceausescu, iar editorialul meu proorocea parca vremurile noi care vor incepe peste nici doua saptamini.
Iata de ce, in acest colt de pagina, voi reproduce rindurile asternute atunci, pentru aducere aminte si invatatura. Deci :
„O, BRAD FRUMOS...”
La Predeal ninge lin, cu petale diafane de gheata, care ma duc cu gindul la livezile ciresilor infloriti de la Saliste. Din cind in cind vine cite o rafala de vint dinspre Caraiman, vuind melodios prin hornurile caselor, de parca aerul ar trece prin tuburile de orga ale Bisericii Negre...
E ziua de Ajun si pare ca toata tara si-a dat intilnire pe pirtiile de ski de la Clabucet, modernizate si luminate ca la St. Moritz. Furnicarul de baieti si fete gurese confera atmosferei exuberanta Carnavalului din Rio.
La propunerea noului presedinte interimar al Rominiei, Parlamentul din Dealul Spirii a votat legea prin care ziua de Craciun a devenit sarbatoare legala. Asa se face ca oamenii au acum sansa de a petrece ultima saptamina a anului cu bucurie si amuzament. Care pe la casele lor, care pe la cabanele montane sau in vilele ce au apartinut cindva CC-ului, care in Delta inghetata sau in noile hoteluri din Ardeal, foste case de vinatoare in epoci de trista istorie recenta.
Privesc fascinat de la balconul vilei „Cimpinita”- de care ma leaga atitea dulci amintiri- redevenind copilul de altadata ca cei ce alearga acum pe uliti chiuind sau luptind cu bulgarii de vata rece.
Doar cu un an in urma, adica in 1989, oamenii ce trec pe linga mine pareau inca fiintele evadate din Gulagul Durerii. Aveau ochii incercanati, privirile speriate, miinile galbene si aspre. Isi petreceau putinele lor ceasuri libere tremurind in asteptare la cozi, alergind dupa o bucata de piine si de unt. FOAMEA, FRICA, FRIGUL le furase omenia, ii inraise cumplit.
Dar a venit minunea acelui an unic, care a fost 1989: reforme in Ungaria, mutatii in Polonia, schimbari in Berlinul de Est, apoteoza de la Praga, marsul tumultuos de la Sofia, redescoperirea Adevarului in imensa Uniune Sovietica.
Apoi, intr-o zi, brusc, cind nimeni nu mai credea, Ambasada Americana de la Bucuresti a cerut sa comunice presedintelui in miez de noapte: „A sunat ceasul si in Rominia!”. Mitterrand a dorit sa vorbeasca imediat cu ministrul sau plenipontentiar din capitala Rominiei, imparatul Japoniei si-a trimis consulul general la Presedentia Consiliului de Ministri din Piata Victoriei, Londra pretindea rapoarte din ora in ora, trei retele de televiziune americane transmiteau deja non-stop in direct. Doar Ambasada Sovietica de la Sosea a crezut de cuviinta ca nu trebuie deranjat imediat Mihail Gorbaciov. Stia!...
Apoi, zi cu zi, tara a revenit in matca ei fireasca. Rominii au invatat, din nou, sa vorbeasca limba democratiei: legea libertatilor individuale, legea muncii libere, legea presei, partidele istorice alaturi de alte formatii politice, presedinte interimar, pina la plebiscitul din anul viitor, cind poporul va decide asupra formei de stat.
Brusc, au dat navala americanii cu computerele lor, nemtii cu masinile, japonezii cu electronica secolului al-XX-lea (de, mina de munca ieftina!) nordicii si francezii cu hotelurile de lux si turismul. Toti stiu ca pamintul acesta e binecuvintat de Dumnezeu.
Bine ati venit sa petreceti un Craciun Rominesc! Cu sarmale aburinde si vin de Dragasani, cu colinde si voie buna pina in zori. Haideti in casele de la Rucar si din Banat, bucurati-va de iarna la Sinaia si Predeal, ori Paltinis, in vilele ce erau cindva „ale lor”, in ascunsele resedinte ale protipendadei rosii, ce sunt acum ale noastre. Haideti sa inchinam un paharel de tuica fiarta din Ardeal!
Din pacate, scriu aceste rinduri inca in 1989. Dar avem dreptul la vise. Noi, cei de aici, ne pregatim de praznicul de Craciun, pentru noaptea lunga a Anului Nou care vor fi, desigur, sarbatoresti. Dar ale lor, ale celor de „acolo” cum vor arata? In frig, in bezna, cu soba din bucatarie deschisa, pentru ca pruncii sa nu moara de inghet? Unde sunt colindatorii, nucile, covrigii, caltabosii din cuptor, cozonacii cu stafide - bucuriile toate? Si unde sunt oamenii cu fetele vesele? Unde sunt toate acestea?
De aceea, in bradul meu de Craciun voi aprinde in fiecare seara cite o luminare: pentru sufletele lor, pentru curajul lor, pentru speranta lor. Si pentru toti cei ce nu au uitat ca mai exista undeva, intr-un colt de Europa, o tara cu numele de Rominia.
O, brad frumos, o brad frumos...

NOTA AUTORULUI
Am reprodus exact editorialul meu din 11 decembrie 1989. Acum, cind astept noaptea de cristal, ma gindesc ca Dumnezeu mi-a luminat de doua ori mintea: odata, atunci, in decembrie 1989, iar a doua oara, citiva ani mai tirziu, intr-o noapte de Ajun, cind am primit vestea Nasterii Domnului in Tara Sfinta, intr-o bisericuta din Bethleem, unde am simtit o raza pe obraz, o raza blinda, care avea sa-mi schimbe viata...

SUS

MIRACOLE

„Nemurirea sufletului-descoperire mai importanta decat aceea a prafului de pusca”
H. Heine

Si acum cinci ani, cand realizam la „Tele 7 ABC emisiunea „Cutia Pandorei, invitandu-l adeseori pe Ion Tugui, dar mai ales acum, cand promovez la OTV „Studioul Aristide Buhoiu in fiecare sambata, de la orele 13 (cu reluare duminica dimineata, la 8), constat un interes urias fata de fenomenele paranormale. Fie ca pe platou se gaseste un eseist de forta, om de stiinta 100%, care este profesor universitar si neurolog cu faima - l-am numit aici pe Dumitru Constantin, autorul cunoscutei carti „Inteligenta materiei” - fie ca invitata e Jenica Tabacu, care publica acum protocoalele sedintelor de spiritism pe care le organiza Bogdan Petriceicu Hasdeu, invocand-o pe fiica sa, Iulia, telespectatorii sunt extrem de interesati sa aiba acces la asemenea subiecte, considerate tabu altadata. Emotia a crescut si mai mult, atunci cand cercetatoarea de la Muzel Hasdeu din Campina a oferit publicului o piesa muzicala, interpretata pe baza notelor transmise de „dincolo, prin spiritism, de Iulia Hasdeu, o proba materiala cum nu cred ca exista multe in literatura de specialitate.
Documentarul comentat de Romulus Popescu, in care putea fi vazut un brazilian, cazut in transa, timp in care picta, la doua maini, doua tablouri cu semnaturi celebre, ale uno maiestri defuncti, dincolo de senzational, ridica intrebari. Intre ele, una obsedanta: cum poate un om, care in viata lui nu a tras o linie dreapta, care nu stie ce e pictura, sa execute portrete excelente, lucrand la doua tablouri in acelasi timp?
Cu ceva timp in urma, exact in ziua cand Papa Ioan Paul al II-lea se ducea la Lourdess, in Franta, Dumitru Constantin a prezentat o lucrarea mai putin cunoscuta a marelui nostru neurolog Gh. Marinescu, in care eminentul om de stiinta, depasind prejudecatile, se ocupa de miracolele de la Lourdess si de la Maglavit. Tanara Bernadeta - la poalele muntilor Pirine - Petrache Lupu, intr-un luminis de langa Calafat, ca si copiii care vazusera imaginea Divinitatii la Fatima, in Portugalia, au fost multa vreme priviti cu neincredere, revelatia lor fiind taxata ca rezultat al unei rataciri de domeniul psihiatriei. Dar iata ca viata a confirmat miracolele. La Fatima, copiii au comunicat lumii secrete ce aveau sa se confirme peste ani, la Lourdess, mii de pelerini au venit in carje sau in carucioare de invalizi, si au plecat aruncand bastoanele, vindecati miraculos. Cat despre Petrache Lupu, se afla de abia acum doua lucruri incredibile, dar absolut adevarate. In primul rand, ca dupa declansarea razboiului pe frontul de Est, cu aprobarea lui Ion Antonescu, un avion militar l-a dus pe Petrache Lupu in mijlocul frontului, la Cotul Donului, unde urma sa se dea una din bataliile deciseive ale celui de al doilea razboi mondial. Consultat asupra soartei finale a luptelor, profetul de la Maglavit ar fi spus: „Razboiul e pierdut... Al doilea vizeaza faptul ca ciobanul de la Maglavit, care a murit in urma cu doar cativa ani, a fost mereu consultat, dar in mare secret, de stabimea comunista, care era curioasa sa-si afle viitorul. Si se pare ca dupa ce Petrache Lupu ar fi spus unor capetenii cam ce se va intampla cu „epoca de aur”, a fost evitat si taxat de nebun.
Totusi, cum se explica ca in zilele noastre, cand dormim cu Internetul sub perina, cand satelitii ne dau sansa sa vorbim la telefon cu orice colt al Pamantului, sau sa urmarim transmisii televizate de pe planeta Marte, gandurile noastre sunt adeseori indreptate spre fenomene la care nu avem explicatii depline? Avem nevoie de incurajari, cu atat mai mult, cu cat unii dintre noi isi pun probleme mortii apropiate? E necesar un refugiu, intr-o alta lume, pentru ca cea in care traim a devenit insuporabila? Cautam un alt taram, unde sperantele noastre sa se indeplineasca? Suntem atat de dezamagiti asupra spatiului si timpului in care traim? Poate ca da. Dar mai exista un motiv: nelinistea marilor personalitati ale lumii, fata de perspectiva unei Apocalipse provocate nu de Dumnezeu, ci chiar de oameni, care isi lasa casa - adica Terra - de izbeliste.
Si atunci simtim nevoia sa comunicam dincolo de timp cu persoane pe care le socotim mai presus de patimile omenesti. Hasdeu considera spiritismul un fel de stiinta-credinta, facand referinta la somitatile timpului sau, de la Theophile Gautier la Russel Wallace, citand mereu celebritati, incepand cu Schopenhauer si terminand cu Victor Hugo si Auguste Comte. Descoperim cu uimire ca Hasdeu, cu un secol inaintea altora, vorbea de acel „supraorganism, care numai printr-o iubire totala, curata, se poate arata altora, de la mari departari. Aceasta observatie sa fie o regula a visului de teleportare al savantilor, primul pas fiind facut acum cateva luni? Si daca, contrar informatiilor noastre de azi, Hasdeu a elaborat poate, chiar intr-o forma primara, cartile care trebuia sa urmeze dupa „Sic Cogito”? Daca pe undeva, ratacite, se gasesc file din lucrarile „Ita- Sensum”, in care avea de gand sa evoce experimentele fizice asupra spiritului, si „Virtus Rediviva”, unde dezbatea teoria reincarnarii?

SUS

ARIPI ROMANESTI

Motto: „Romanii au, indiscutabil, vocatia zborului”
H. COANDA

Am fost fascinat de zburatori din ziua cand, dupa razboi, un pilot de elita - si cred ca era Bazu Cantacuzino - a aterizat pentru alimentare pe aeroportul militar de la Lugoj, in drumul sau spre Occident. Cu hainele lui de piele, cu cascheta in care erau plantate fel de fel de fire, mi se parea o fiinta sosita din spatii extraterestre, asa cum aveam sa filmez, peste ani, in frescele unor manastiri feudale, in pesterele rupestre, sau chiar sa cunosc pe noii cuceritori ai spatiului. Ca orice banatean, odata ajuns la Paris, am fost tentat sa aflu cat mai multe despre Traian Vuia, primul om care s-a ridicat in aer cu mijloacele de la bord. Din pacate, documentele care exista in arhivele franceze, inclusiv la Academie, nu au fost suficient de exploatate, asa incat si azi i se refuza dreptul de intaietate lui Vuia. Prin 1946, un lider comunist de la Bucuresti i-a promis acestuia ca daca va veni in tara, i se vor pune la dispozitie tot felul de fonduri pentru cercetare si afirmarea primatului sau aviatic. A fost pacalit, pentru ca, azvarlit undeva si uitat , intr-un mic apartament, Traian Vuia a murit curand de inima rea...
Ceea ce mi se pare ciudat este ca, desi acum trei zile am sarbatorit, pentru prima data oficial, de praznicul Sfantului Ilie, Ziua Aviatiei, s-au facut prea putine lucruri de amploare pentru a restabili meritele exceptionale ale unor generatii de piloti, dar si de constructori romani de aeronave, inclusiv ale unor luptatori eroi ai aerului, care s-au sacrificat in ultimul razboi mondial. Probabil ca va trebui sa reconstituim intr-o buna zi istoria fabricii de avioane IAR de la Brasov, care se batea de la egal la egal cu Messerschimtul german. Chair intrecandu-l!
La raspunsul ca visteria statului e cam goluta, vin cu argumentul ca trebuie facute orice sacrificii atunci cand e vorba de imaginea in strainatate a Romaniei. Si aviatorii romani o pot promova cu brio! Desigur, inceputul exista, pentru ca, iata, aeroportul Otopeni a fost botezat „H.Coanda”, cel de la Timisoara se numeste „Traian Vuia”, si, vreau sa cred, ca in curand am putea avea un aeroport „Aurel Vlaicu” la Cluj (ardelenii cu ardelenii!), ca si unul „Herman Oberth” la Sibiu, stiindu-se ca savantul de talie mondiala H.Oberth e legat de acest oras, unde Carol al II-lea i-a oferit loc de experiente la Arsenalul Armatei, dupa ce prin 1921, absolvea Universitatea „Ferdinand” de la Cluj, cu o lucrare de licenta socotita prima in noul domeniu al zborurilor extraterestre. Sa fi uitat noi ca ,,parintele programului Apollo, Von Braun, a declarat ca adevaratul lui dascal a fost sibianul Herman Oberth?! Si apoi, unde, daca nu la Sibiu, cu sute de ani in urma a fost imaginata racheta cu mai multe trepte a lui Condrad?
Daca as intalni maine pe ministrul Miron Mitrea (greu de abordat dupa alegerile din anul 2000, cand se purta altfel cu ziaristii!), i-as sugera sa nu se rezume cu atarnarea in plafonul aeroportului „H. Coanda” a avionului Vuia (si acela fara a avea placute, la vedere, in cel putin 5 limbi), ci sa comande artistilor plastici, eventual sa dispuna colaborarea cu studentii de la Sculptura, (cu premii modice), pentru a executa busturile lui Vuia, Vlaicu, Coanda, Alex Papana, De Botezat si Oberth, lucrari care sa fie plasate la sosirea pe aeroport, pentru ca, in felul acesta, vizitatorii straini sa ia primul contact cu istoria noastra...
Cercetand prin arhivele straine - la vremea cand elaboram „Drumurile americane ” - am descoperit o multime de lucruri interesante peste Ocean. Multe se refereau la un zburator de exceptie, care a facut senzatie in America interbelica. E vorba de Alex Papana, pilot militar, care datorita exceptionalelor sale zboruri acrobatice a fost chiar desemnat sa inaugureze aeroportul international din Florida. Mai mult, am descoperit un fapt emotionant: Alex Papana efectua diferite zboruri intre orasele americane folosind un avion pe care era inscriptionat cu litere gigantice „Alba Iulia 1918”. Iar atunci cand gazdele lui cereau explicatii, pilotul le spunea ce inseamna aceasta data a Unirii Romaniei, actiune sprijinita la vremea respectiva chiar de Casa Alba, prin presedintele W.Willson. In anii aceia, Nicolae Iorga a fost extrem de impresionat de gestul lui Papana, scriind despre el un articol elogios.
Azi, vizitatorul care vine la Muzeul Aerospatial de la Washington, gazduit de reputatul Smithsonian Institute, are placuta surpriza sa admire elicopterul lui George De Botezat - fost profesor la Bucuresti si Chisinau - pe care americanii l-au declarat primul elicoptern modern din lume!
Daca am in vedere ca noi, romanii - urmand, indirect, aspiratia miticului Dedal- am creat balada Mesterului Manole, dar mai ales, ca Brancusi a fost artistul genial, care a daruit omenirii, prin neintrecutele lui ,,Pasari, esenta zborului - putem demonstra ca nu ne-am nascut doar poeti,muzicieni, inventatori, ci, deopotriva, oameni cu o vocatie exceptionala a drumurilor spre Cer...

SUS

NOSTRADAMUS IN SEPTEMBRIE...

„Multi chemati, putini alesi”
Evanghelia lui Matei

Dupa cum bine ne amintim si azi, cu cat se apropia anul 2000, cu atat profetiile catastrofice se amplificau, anuntand Apocalipsa, sau cel putin distrugerea partiala a lumii. Din fericire, prorocii ziarelor de mare tiraj si al revistelor de fapt divers s-au inselat, dar faptul acesta nu trebuie sa ne duca la ideea ca putem nega orice prevestire. Si ma refer expres la Nostradamus, dar mai ales la exceptionalul sau exeget, care a fost romanul-american Vlaicu Ionescu, cu decenii in urma refugiat politic in Statele Unite, pentru ca nu demult, sa treaca in lumea dreptilor. Inainte de 1990, discutam ore in sir la telefon, el la New York, eu in Los Angeles, iar de fiecare data era vorba despre munca lui de sisif, pentru descifrarea acelor maxime enigmatice din vremea Renasterii, dedicandu-se acestei munci istovitoare, care, intre altele, i-a pretins sa invete franceza de acum patru sute de ani, dar mai ales, i-a antrenat inteligenta pentru a gasi codurile de acces spre adevarurile lui Nostradamus.
Cu riscul de a fi considerat fatalist, sau, poate, mistic, cred tot mai mult ca Vlaicu Ionescu a fost ales pentru a fi interfata dintre noi si Destin. Sau, daca vreti, era initiatul care prin intermediul medicului francez - asemeni unui Internet Astral - ne punea in legatura cu o lume paralela, de care vorbim tot mai des in ultima vreme. El a realizat chiar mai mult decat descifrarea heroglifelor egiptene, deoarece avea in fata catrene cu diverse simboluri, expresii astrologice stravechi, metafore criptice si multe altele.
Zilele acestea se implinesc cinci ani de la intalnirea noastra la Bucuresti, cand Vlaicu Ionescu venise sa lanseze inca un volum din impresionanta serie dedicata lui Nostradamus, serie inceputa la Paris in 1976, cu „Le Message de Nostradamus sur I^Ere Proletaire, continuata cu lucrarile tiparite la Milano si Tokyo si cu senzationalele articole din revista „Atlantis”. Vizitandu-ma la sediul Academiei de Radio si Televiziune , a fost incantat sa se intalneasca cu tinerii mei cursanti. Cum interesul pentru scrierile lui devenise atat de mare, peste doua zile am fost nevoit sa inchiriez sala mare de la Fundatia Dalles, pentru a raspunde numerosilor bucuresteni, fascinati de preocuparile lui, care doreau sa-i puna intrebari despre mersul lumii. Acum, cand am intrat in luna septembrie, imi amintesc de ceea ce s-a intamplat cu Vlaicu Ionescu acum exact cinci ani, si cum discutiile noastre de atunci - prelungite la restaurantul „Da Vinci” - vizau obsedant premonitiile. Cel mai important subiect, despre care urma sa scrie in anii care veneau, era modul cum Nostradamus avertiza si asupra lucrarii nefaste a omului asupra Naturii, prin care s-ar putea ajunge astfel la o catastrofa planetara. Nu mai departe decat anul acesta, citind articolul alarmant din revista „The Observer” - care prelua un raport secret al Pentagonului - dar si vizionand impresionantul film american „The Day After Tomorow”, (tradus in Romania cu titlul „Unde vei fii poimane”?) am tresarit, deoarece exact asa isi imagina si Vlaicu Ionescu ca s-ar putea declansa o veritabila Apocalipsa, daca omenirea nu se trezeste la timp si nu stopeaza poluarea distructiva a pamantului, evitand ravagiile efectului de sera. In caz contra, dezastrul ar porni de la extremitatea Terrei, adica de la Polul Nord, unde exista pericolul real ca milenara calota de ghiata, prin incalzirea atmosferei, sa se topeasca,oceanele inundand imediat uscatul, dezlantuind furtuni si tornade nimicitoare pe coasta de Vest a Americii, timp in care curentii calzi din Atlantic fiind anulati, s-ar declansa o iarna eterna pe tarmul de Est al Statelor Unite, dar si in Europa Occidentala...
La 29 septembrie 1999, scriindu-mi o dedicatie pe cartea „Nostradamus: Epistola catre Henrich al II-lea”, Vlaicu Ionescu mi-a relatat o intamplare petrecuta in 1991, cand se afla in capitala Japoniei pentru lansarea cartii sale „Nostradamus Message for the 20th Centuries”. Intrebat la un post de televiziune ce se va petrece cu Uniunea Sovietica, (se declansasera procesle de innoiri din tot lagarul comunist) el a declarat ca URSS-ul se va autodizolva. Va dati seama ce efect socant a avut prevestirea lui Vlaicu Ionescu printre japonezi, mai ales ca in zilele acelea Gorbaciov se afla si el in vizita la Tokyo?
Ei, bine, la cateva luni dupa aceea, evenimentele de la Moscova au confirmat premonitia conationalului nostru, iar la Kremlin, din acel an memorabil 1991, orologiul bate numai pentru Rusia!
Scriind in acest colt de pagina despre prorocirile nostradamiene, dar si despre Vlaicu Ionescu, ii voi da dreptate lui Dan Zamfirescu, care afirmand ca el face jonctiunea intre profetismul romanesc si cel ebraic, crede intr-un geniu profetic romanesc. Cateva dovezi: Dimitrie Cantemir, care anticipa caderea Imperiului Otoman; Bogdan Petriceicu - Hasdeu, care in 1892, prevedea disparitia Imperiului Austro-Ungar si implinirea Marii Unirii; Nicolae Iorga, care exact in momentul cel mai greu al razboiului din 1917, a prevazut finalul lui fericit pentru noi si reintregirea Romaniei; Mircea Eliade, care in 1953, anticipa reactia romanilor fata de soviete si credea in renasterea acestui neam.
Da, cred si eu azi - asemeni esoteristului Jean Phaure- ca prin scrierile sale, Valicu Ionescu este, pentru exegeza hermetica si profetica, ceea ce a fost un Alexandr Soljenitan pentru literatura de lupta. Si astfel se dovedeste ca „Destinul are o alta definitie prin gandirea romaneasca!”

SUS

NEMURIREA SUFLETULUI

„A intelege totul inseamna sa nu egalezi nimic”
RENARD

Desi traim intr-o lume in care bietul Jules Verne pare un copil cu imaginatie medie, in lupta cu abecedarul, iar povestea lui Copernic un subiect desuet, e imposibil sa nu-i dam dreptate lui Stefan Zweig, care credea intr-un ciclu special de momente din viata noastra, definit sub genericul „Orele astrale ale omenirii”. El vorbea de cucerirea Bizantului si de batalia de la Waterloo, de capitanul Scot si cucerirea Polului Sud, dar si despre destinul unor Handel, Dostoievski, Goethe, in comparatie cu „geniul unei nopti”- Rouget de Lisle, compozitorul unui imn nemuritor.
Probabil ca tot o asemenea sclipire de o noapte a trait si Allan Kardeec, atunci cand ne-a deschis o fereastra plina de mister spre lumea „de dincolo”, fundamentand ceea ce a avea sa se numeasca SPIRITISMUL. A fost si acesta un moment astral ciudat - pentru ca traim intr-o era a aventurilor stiintei - cand nu mai credeam ca vom putea vorbi si altfel decat prin cifre si formule despre adancurile din noi. Si ne-a marcat. Daca egiptenii, dacii si indienii antichitatii sperau in nemurirea sufletului, multumindu-se cu povestile sacre si slujbele preotilor in altare, ori cu pregatirea de morminte sofisticate, cum s-au dovedit a fi piramidele de langa Cairo, in ultima suta si ceva de ani, am invatat ca legendele nu sunt chiar legende si ca putem, in conditii deosebite, sa reluam legatura cu cei care au trecut intr-o alta viata.
Dar exista,oare, o alta viata? Allan Kardee a evocat subiectul in „Cartea spiritelor”, dar, B.P. Hasdeu ne-a dat, printr-o experienta personala, un raspuns mai transant : „Sic Cogito”. Inca din vremea foiletoanelor din „Revista Noua”, savantul atrage atentia asupra unor lucruri care pareau de domeniul miturilor. El pune accentul pe puterea hipnozei, in eforturile de a stabili contacte cu cei plecati dintre noi. Si chiar prevede ca ,poate, peste o suta de ani, oamenii vor privi lucrurile acestea altfel. Ceea ce se petrece chiar acum, sub ochii nostri! Pentru ca fondul protocoalelor sedintelor de spiritism de la Campina, unde s-a ridicat castelul Iuliei Hasdeu - amintind de geniala fiica a savatului, rapita de tubercoloza la 19, cand Franta o incorona ca pe un geniu la Sorbona - nu mai e un mare secret, asa cum decenii la rand a fost socotit de comunistii, iar inainte de acestia, drept o erezie, de multe minti limitate. El este publicat de un cercetator de talia profesorului Oprisan. Unele texte au fost gasite in cladirea fostelor Arhive ale Statului, unde locuise familia Hasdeu, inainte de a merge la Campina. Azi, la Castel, o tanara cercetatoare, Tabacu...ne pune in legatura cu aceasta munca laborioasa, care poate avea calitatea unui primat mondial in lumea spiritista, deoarece sunt publicate procesele verbale ale unor sedinte la care nu participau doar pasionatii de asemenea preocupari, ci, in primul rand un mare savant - B.P. Hasdeu - alaturi de medici reputati, scriitori, compozitori, inclusiv de I.C. Istrati, presedintele Academiei Romane! Retineti: celebru medium al acestor sedinte spiritiste era medicul Serbulescu Sarbu...
In felul acesta, spiritismul nu mai este un domeniu tabu. Iar deschiderile noastre spre alte lumi nu mai sunt fantezii.
Aceste randuri au fost scrise de un om, care alaturi de mama lui, de alti proeteni ai familiei, la varsta adolescentei, a fost partas la asemenea sedinte incredibile de spiritism. Multe din previziunile de atunci i-au marcat viata pentru totdeauna. Iar una dintre ele se referea chiar la viitoarea profesiune, care m-a fascinat de pe atunci, ca azi, dupa decenii de la acele intalniri secrete, sa inteleg ce inseamna vraja cuvantului scris sau rostit...

SUS

ENIGMA OZN

„Cel mai frumos dar facut cuiva este speranta”
Anatole France

Mi-aduc aminte ca in vara lui 1966, tanar si nelinistit reporter la Televiziunea Romana, am avut indrazneala sa realizez pentru emisiunea de weekend un mic reportaj despre OZN, probabil primul din aceasta zona misterioasa si interzisa pe atunci. A scapat cenzurii, dar nu si unui personaj politic din CC, care s-a arata indignat ca se difuzeaza emisiuni despre un subiect absolut tabu la ora aceea, (superstitii, nu?!) desi in cronicele romanesti erau semnalate la noi diferite fenomene stranii, incepand cu anul 1517, cand in ,,Letopisetul Moldovenesc se relata ca pe cer a aparut „o formatiune albastra stralucitoare, semanand cu figura unui om”, dupa care „ea se ascunsese din nou in cer”. Evenimentele OZN au continuat de-a lungul anilor, cu cel de la Targoviste, din 1595, de la Bucuresti, de Sfantul Nicolae, in 1737, la Oradea, in 1770, apoi in august 1837, in Moldova de Sus, despre ultimul avand sa scrie gazeta „Albina Romaneasca”, si multe altele. Iar aparitiile au continuat pana in zilele noastre. Aveam sa recidivez curand, abordand voalat subiectul intr-un serial cu Victor Kernbach, tot la TVR, care a debutat cu enigma frescei de la manastirea Lainici, din Gorj, unde Arhanghelul Gavril aduce Buna Vestire Mariei, instalat intr-un fel de vehicol spatial, necunoscut la vremea aceea. Mai tarziu, subiectele OZN aveau sa fie prezentate cu ceva mai multa ingaduinta din partea oficialitatilor de catre colegul meu Andrei Bacalu, desi, direct, se va vorbi mult mai tarziu despre diferitele aparitii stranii din Romania, toate raportate la capitolul „obiecte zburatoare neindentificate”.
Destul de discret, dar totusi in presa, s-a scris la vremea aceea despre fantastica intamplare OZN din padurea Baciu, de langa Cluj (1968), despre aparitii bizare in Valea Plopului (1972), despre enigma de la Valenii de Munte (1977), despre aparitia de la Balea-Lac (1978), pana la cea din Certesti, in 1996.
Interesant mi s-a parut ca autoritatile romane din ultima jumatate de secol au avut aceeasi atitudine reticenta, ca si cele americane, desi dincolo de Atalntic s-au semnalat mereu aparitii OZN, inclusiv disparitii de persoane.
Am trait chiar o experinta inexplicabila, atunci cand ,dupa ce un mare expert in radare a venit in studioul meu de la Tele 7 ABC cu un set de fotografii, care confirmau stiintific aparitia pe ecrane a unor obiecte neidentificate, care nu erau nici avioane, nici rachete, nici pasari, s-a intamplat un lucru neprevazut: interlocutorul meu era sa fie dat afara din armata!
Nu demult, m-am dus la Valenii de Munte - de data aceasta nu pentru vreun eveniment petrecut la casa si Universitatea de Vara a lui Nicolae Iorga - ci pentru inceputul unei colaborari de televiziune, cu un autor reputat de carti pe aceasta tema, participant in acelasi timp la anchete directe privind fenomenul OZN din Romania. Profesorul Calin N. Turcu m-a uimit din prima clipa cu eruditia sa, ca si prin faptul ca mi-a prezentat biblioteca exclusiva OZN, cea mai bogata din cate mi-a fost dat sa vad vreodata, aici, sau in strainatate! In rafturi, pe langa lucrari in principalele limbi ale lumii, se gasesc cele 13 carti scrise de el, incepand cu „Enciclopedia observatiilor OZN din Romania” (1517-1994), si incheind cu mai noua sa lucrare „Marile evenimente OZN din Romania”, aparuta la editura „Lucman”, prin grija lui Lucian Borleanu.
Din vorba in vorba, am ajuns la concluzia ca aceasta comora de informatii trebuie pastrata cu grija si marita in timp, punandu-se bazele unei fundatii OZN, care ar putea conjuga interesele tuturor pasionatilor acestor fenomene din tara, organizand simpozioane si comunicari, publicand, dar si realizand legaturi cu asociatii similare din strainatate.
Ciudat, dar casa in care locuieste a fost construita pe vremuri de Nicolae Iorga, acelasi Iorga, care in tinerete era fascinat de mesajele basmului romanesc. Sa fie OZN-ul frumosul basm al generatiei noastre ? Sau cumva un mesaj din alte lumii? Ori, poate o speranta pentru ceea ce vom descoperi intr-o buna zi?...

SUS

SPIRITUL JULIEI HASDEU

„A murit Victor Hugo! Nu inteleg aceasta moarte: nu, pur si simplu , nu pot!”
Julia Hasdeu

La prima vedere, calendarul acestei saptamani cuprinde doar praznicul sfintilor Petru si Pavel, iar in final, ziua Independentei Statelor Unite. Si totusi, mai exista o manifestare de traditie. E adevarat, foarte originala, cunoscuta de putini, dar care e maracata chiar azi, 2 iulie: „ Serbarea celor doua Iulii”. Asa erau onorate in familia savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu, sotia si celebra lui fiica, poeta si nelinistitul suflet de dupa moarte, Julia Hasdeu.
In aceasta dimineata de vara, gratiei stradaniilor profesoarei dr. Jenica Tabacu, muzeograful-coordonator al castelului Iuliei Hasdeu de la Campina, pe pajistile ciudatei constructii - poate cea mai bizara din lume - ca si in salile, unde altadata se aduna elita intelectalitatii romanesti, pentru a vedea daca, intr-adevar, putem comunica cu spiritele celor disparuti, cum sustinea un savant de talia mondiala a lui Hasdeu - vor veni personalitati ale culturii contemporane, istorici, oameni de stiinta, artisti. Nu stiu exact ce cuprinde exact prelegerea docta a prestigiosului exeget hasdeian prof.dr. Ionel Oprisan, dar titlul ei imi starneste curiozitatea, fiind vorba de cenzurarea lui...Bogdan Petriceicu Hasdeu! In studentie, devorasem, pe ascuns, faimoasa lucrarea spiritista a enciclopedistului „Sic Cogito”, carte pusa la un index sever de comunisti. Cenzurat nu doar de ei.Drept pentru care, in exil, aveam s-o public serializata in „Universul” din America. Interzisa in Tara? De ce? Pentru ca bolsevicii romani se temeau nu numai de opozitia populara, ci chiar de lumea spiritelor, cu toate ca acolo se gaseau idolii lor - Marx, Engels, Lenin si „Tatatucul Stalin”. Despre ultimul, peste multi ani, avem sa aflu ca era un munte de superstitii si ca dorise la un moment dat sa intre in contact cu spiritele tarilor Petru Cel Mare si Ivan Cel Groaznic. Cum sedinta de spiritism a esuat de cateva ori (fireste, fiindca de fata se afla sufletul necredincios al acestui dictator raspopit), Stalin a decis sa fie impuscati in ceafa atat coordonatorul ei, cat si mediumul adus la Kremlin! Tenebre ca in vremea lui Rasputin...
Desigur, de ziua „Celor doua Iulii”, la Campina, manifestarea e diversa, cu arheologii literare, interpretari de basme - in speta, despre puterile latente ale sufletului - muzica de camera, expozitii de goblenuri si picturi, date mai putin stiute din istoria castelului, prezentate de aceeasi Jenica Tabacu, si altele.
Pentru mine insa, orice vizita la acest castel - din pacate, inca nelansat pe coordonatele turismului mondial, asa cum ar merita - (cati oameni din lume nu sunt atrasi azi de stiintele oculte?!) inseamna sa ma apropiu din nou de personalitatea complesitoare a lui Hasdeu-Tatal, pe care Mircea Eliade il definea „geniu de o inspaimantatoare vastitate”, dar si sa percep prezenta extrasenzoriala a Iuliei Hasdeu acolo.
De altfel, cu riscul de a fi ironizat, trebuie sa va marturisesc ca, in copilaria mea de la Lugoj, am asistat la sedinte de spiritism (mama era o mare amatoare de asa ceva), unde se invoca adeseori spiritul Juliei Hasdeu. Socant: la varsta de 15 ani mi s-a „prezis intr-o asemenea sedinta ca voi deveni ziarist” (!), precizandu-se prenumele viitoarei sotii, ca si faptul ca destinul ma va duce departe de tara, in America! Ma credeti, nu ma credeti,asa a fost atunci!...
Oricum, socotesc ca a sosit vremea sa patrundem misterul numeroaselor sedinte oculte tinute la Castelul Hasdeu, construit, cum se stie, in 1896, pe baza planurilor dictate de Julia tatalui sau, dupa moarte, tocmai prin acest sedinte incredibile. Asa s-a realizat si masoleul de la Bellu, unde, altadata, indragostitii puneau un buchetele de flori la capataiul acestei fecioare - simbolul iubirii inocente - rapusa la numai 19 ani, poeta care scria ca este reincarnarea reginei virgine Elisabeta I Tudor, dar si fiica lui Mauricius, sau atheniana Lux din Petra. Trebuie sa avem curajul de a tipari toate protocoalele acelor sedinte de spiritism (actiunea a inceput), pentru ca - sa nu uitam - la ele au luate parte mari personaliatati ale tarii, incepand cu medicul Constantin I. Istrati - presedintele Academiei Romane - scriitorul Theodor Sperantia, istoricul Ionescu-Gion, muzicianul si compozitorul George Stephanescu, pictorul Vermont, astronomi, medici, profesori universitari.
Ceea ce ieri era tabu, azi trebuie sa fie o exprimare a liberatatii de cercetare. Dar si de exprimare!
La Paris, pe strada Saint-Suplice, la nr.28, exista o placa memoriala, unde e scris in medalion: „Aceasta casa pastreaza amintirea unui mare spirit. Un spirit nobil si ratacitor”...

SUS

POVESTEA CU TARZAN

„Intr-o dimineata m-am trezit celebru”
LORD BYRON

Intr-o dimineata, mi-am amintit de una din cele mai frumoase povesti ale copilariei mele, ca si de seria filmelor care, dupa lecturile din Jules Verne, mi-au fermecat adolescenta. Eroul nu era altul decat Tarzan, omul junglei, care devenise pentru pustii de atunci un simbol al barbatiei si fortei de neinvins a omului drept, in lupta cu rautatea unor semeni, dar si cu primejdiile padurii tropicale, unde fiarele pandeau la tot pasul. Pentru mine, la varsta pantalonilor scurti, Tarzan devenise „viteazul care gusta moartea”, cum scria Shakespeare despre Iuliu Cezar.
Mult mai tarziu, interesul se va schimba, atunci cand aveam sa aflu ca cel mai popular erou al filmelor cu omul junglei, care i-a dat viata de 13 ori pe platourile de la Hollywood, este originar din Banat. Mai mult, chiar din Timisoara, unde mi-am petrecut anii prescolari, dupa ce ma nascusem in Lugojul altor oameni celebri. Si sustin aceasta ,avand in vedere doua fapte, anume ca in veacul trecut, doi banateni au fost intruchiparea fara egal pe ecran a unor personaje care au dominat toate creatiile cinematografice despre legendele veacului: Dracula si Tarzan. Daca timisoreanul Johnny Weissmuller e fost imbatabil pana azi in rolul eroului solitar, facand din aventurile lui Tarzan primul serial de succes mondial, al doilea, Bella Lugosi, nascut chiar la Lugoj, este socotit primul interpret de marca a lui Dracula, poate cel mai popular din istoria filmului .Si ca sa ofer o informatie putin stiuta despre Bella Lugosi, fiul sau, stablit in Los Angeles, mi-a spus ca la debutul in teatru, Bella Lugosi avusese pseudonimul „Aristide Olt”, cu care a si jucat in teatrele din Budapesta!
In urma cu multi ani, la biserica din cartierul Freidorf, situat in Timisoara, am vazut cu ochii mei, iar apoi am filmat-o, pagina din registrul de nasteri, unde era trecut numele de Peter Jonas (Johnny) Weissmuller, nascut la 2 iunie 1904. Secventa de atunci difuzata in emisiunea ,,Zig-Zag de la TVR e foarte pretioasa azi, deoarece pagina respectiva a disparut, timp in care unii biografi din America si Europa au nascocit alte localitati unde s-ar fi nascut viitorul Tarzan. Compania West End Films, anuta ca fimeaza in orasul minier Somerset din Marea Britanie, care se revendica si el drept loc de nastere a lui Johnny Weissmuller! E adevarat, tatal lui Johnny, Peter Senior, a fost minier si a murit curand dupa primul razboi mondial de tuberculoza contactata in mina, lasand-o pe sotia sa, Elisabeta, cu doi copii, Johnny fiind obligat sa castige o paine la o varsta foarte tanara. In paralele, era interesat de inot si de Clubul Atletic din Illinois, de unde si legenda ca s-ar fi nascut in Chicago. Da, s-a nascut ca spotrtiv in acest oras, unde isi pregateste viitoarele concursuri, care vor culmina cu medalilile de au castigate la olimpiade. La 16 ani devenise deja cunoscut si curand castiga suta de metri la Brighton Beach, New York, apoi in Hawaii. Culmea carierei sale de inotator o atinge la Jocurile Olimpice din 1924, din Franta, ca si la cele din 1928, de la Amsterdam, cucerind mult ravnitele titluri olimpice, fiind la ora aceea cel mai rapid inotator din lume. Prezenta lui in Florida a fost de bun augur, deoarece curand avea sa atraga atentia cineastilor,imediat dupa casatoria oficiata in Fort Lauderdale, dupa care ajunge in Los Angeles. In Cetatea Fimului l-a ajutat tot faima de inotator, deoarece la Hollywood Athletic Club, de pe Sunset Bulevard, a continuat sa inoate. Si tot acolo a cunoscut pe scenaristul Cyril Hume, care l-a prezentat bosilor de la studiourle MGM. Era exact momentul cand acestia se gandeau sa ecranizeze cartea lui Edgar Rice Burroughs, al carei erou era Tarzan. Asa aparut pe ecrane, in 1932, „Tarzan the Ape Man”, in regia lui W.S.Van Dyke. Premiera de la New York, unde l-a cunoscut pe Gary Cooper, avea sa-i aduca si divortul, apoi casatoria in Las Vegas cu mexicana Volez Lupe.
Pe platou, avandu-se in vedere lipsa studiilor actoricesti, scenaristii au inventat pentru Johnny Weissmuller scene in care vorbea putin, dar era mereu antrenat in faze de adevarata cascadorie. Au urmat filmele „Tarzan stapanul Junglei”(1934), „Fuga lui Tarzan” ( 1936), „Tarzan in exil” ( 1941) si altele, seria incheindu-se cu 1946, cu „Tarzan si femeia leopard”, dupa care au urmat filmele cu „Jungle Jim”. Probabil ca partenera sa cea mai buna a fost Maureen O^Sullivan. Cu ea se va reuni peste multi ani, prin 1969, intr-un film oarecare. Din pacate, s-a bucurat prea putin de televiziune, desi a realizat un serial prin 1956. A avut bani multi, a avut glorie. Pe primii i-a cheltuit cu usurinta, de glorie se bucura si azi. Un moment de fericire - marturisea el - a fost atunci cand regina Elisabeta a Marii Britanii a dorit sa-l cunoasca personal.
La randul meu, am trait cu speranta ca voi putea intr-o zi sa-i strang mana. Nu am reusit in 1981, la prima mea calatorie in California, cand aflasem de la amicii sai din Los Angeles ca e profesor de inot in Mexic, la Acapulco. Dar am sperat in anul olimpic 1984, cand imi propusesem sa revin in America. E adevarat, am ajuns acolo in 22 august, dar aflasem ca intre timp, la 20 ianuarie 1984, Johnny Weissmuller a inchis ochii in decorul exotic de la Acapulco. Cu patru luni inainte de a fi implinit 80 de ani.
Destinul mi-a oferit, totusi, o compensatie: resedinta mea americana, ca si redactia ,,Universului” din Los Angeles se afla in cartierul ...Tarzana!

SUS

NOCTURNA TV

„Istoricul e profetul cu fata intoarsa spre trecut”
F. SCHLEGEL

Ascultam intotdeauna la „Europa libera” extrem de atractiva rubrica „De vorba cu ascultatorii”, iar atunci cand am avut sansa sa-l cunosc personal pe Noel Bernard, directorul postului de radio american de la Munchen, mi-am dat seama ca o parte din succesul sau se datora legaturii sale cu publicul. Tin minte ca, odata, in timpul Olimpiadei din 1972, fiind in Bavaria, prin intermediul crainicului Mircea Jianu - fostul meu coleg de la Radio Timisoara- am discutat cu Noel Bernard despre libertatea presei in Romania. A doua zi si-a construit articolul sau de fond pe aceasta tema, folosind unele din informatiile pe care i le dadusem.
Intr-o seara - fiind invitat ocazional sa realizez o emisiune maraton cu telespectatorii de la OTV, mi-am amintit episodul de la „Europa libera”, asa incat, am fixat intre cele trei intrebari ale chestionarului pe aceasta: este presa din Romania libera si independenta? Sau doar libera?
Sincer vorbind, ma gandeam ca interesul va fi starnit, probabil, de prima intrebare, care viza atractia tot mai mare al romanilor pentru fenomenele paranormale. La inceput asa a fost . Am fost placut surprins sa constat ca publicul romanesc e informat despre fenomenul Nostradamus, ca stie despre existenta lui Vlaicu Ionescu, de la New York, cel mai reputat exeget al profetului francez - care invitat de mine la o emisiune, in anul 1999 - imi relata extraordinara lui aventura de la Tokio, cand la lansarea cartii sale, declarase la televiziunea nipona ca Uniunea Sovietica, in viziunea lui Nostradamus, urma sa se destrame foarte curand. Gorbaciov, aflat si el in Japonia la ora aceea, a fost surprins de afirmatiile lui Vlaicu Ionescu, dar, peste cateva luni, intr-adevar, URSS a disparut de pe harta!...
In plina noapte, telefoanele de la OTV sunau neintrerupt, ceea ce m-a obligat ca timp de aproape 5 ore sa nu ma ridic de pe scaunul meu din studiou! De necrezut, dar ele continuau sa ne apeleze si dupa ora 6 dimineata, cand am iesit de pe platou...Chiar am intrebat telespectatorii, pe la 5 dimineata, daca s-au sculat devreme ori nu s-au culcat deloc si absolut toti mi-au marturisit ca facusera un adevarat maraton, daca aveam in vedere ca urmarisera cu maxim de interes, de la ora 21, emisiunea lui Dan Diaconescu, ( o reaparitie intampinata cu mare interes de ei) dupa care au ramas pe receptie, in dialog cu mine, pana in zori. Ce inseamna aceasta? Ca romanii sunt interesati despre ceea ce se intampla azi in tara, ca spera ca ea sa se indrepte spre ani mai buni, desi sunt disperati de viata pe care o duc azi, sub asteptarile de acum 14 ani.Multi dintre cei care au telefonat, inclusiv un telespectator din Germania (tocmai se intorsese de la serviciulu lui de noapte, cand a descoperit OTV-ul pe satelit !) care , din Kolln, simtea nevoia sa-si exprime opiniile privind presa din Romania. Deosebit de elocventa a fost si atitudinea lui despre mult discutata imagine a Romaniei, care continua sa fie distorsionata. Si a dat exemple din presa berlineza si din emisiuni de la ZDF. Eram pe aceeasi lungime de unda, in sensul ca trebuie facut mult mai mult si mai profesional pentru a ne impune imaginea externa - cu precizarea ca e vorba mai ales despre cea care vizeaza valorile noastre spirituale incontestabile.
Majoritatea concluziilor noptii au dus la ideea ca presa este libera, dar nu si independenta, deoarece asupra ei se exercita tot felul de presiuni din sfera politicului si a cercurilor financiare. Au fost multe voci critice - dar care se exprimau decent - care au cerut ca presa sa dezvaluie tot adevarul despre evenimentele din decembrie 1989, cu toate ca misterele acelor zile - stim cu totii - nu au fost elucidate pana acum. Le-am raspuns cu o cugetare din Goethe, care zicea ca a scrie istorie inseamna a te elibera de trecut. Or, se stie, in multe privinte suntem inca tributari acestui trecut!...
Am mai pus in discutie ideea un proiect de lege, prin care romanii ar fi obligati sa se prezinte la vot. Ca in Grecia, bunaoara. Unii au agreeat-o, altii au respins-o, lasand atitudinea cetateanului pe seama educatiei lui civice. Ce facem insa cu milioanle de oameni care au trecut deja prin scoli si care constituie majoritatea electoratului? Asteptam 10-15 ani, pana cand actula generatie de elevi ajunge la majorat?
Oricum, nocturna de acum doua seri mi-a intarit convingerea lui Pamfil Seicaru, care imi zicea la Dachau, prin 1979, ca „romanul e periculos de inteligent...”

SUS

INFERNUL FAPTULUI DIVERS

:„Dupa libertatea presei nu tipa decat cel care vrea sa abuzeze de ea”.
GOETHE

Mai multi amici m-au intrebat acum cateva luni de ce am renuntat sa scriu cronica televiziunii in acest colt de pagina. Le-am raspuns simplu: pentru ca nu mai vreau sa ma autoflagelez ! Altfel spus, mi se pare un gest necugetat ca in cadrul bugetului meu sarac de timp, sa rezerv cateva ore bune pe zi, pentru a urmari - ce? Toate idioteniile cu care ne asalteaza majoritatea televiziunilor, rasarite ca ciupercile dupa ploaie in ultimii ani? Sa imi pun problema care ar fi echivalentul proverbului care spune ca „hartia rabda orice”? Dar ecranul, el cate poate rabda? Unde este hotarul intre „firesc” si „penibil”, intre „grotesc”, „lipsa de valori” si „pericol social”? Si in final, chiar nimeni, in afara de CNN - care, e drept, reactioneaza tot mai des in ultima vreme - nimeni din conducerea acestei tari, nimeni din Parlamentul Romaniei nu isi pune problema spre ce se indreapta acest mijloc de informare (si dezinformare) in masa, cel care ar trebui sa schimbe mentalitatea romanului, nu sa-l indobitoceasca, aducandu-l la nivelul unei carciumi din vechiul Ferentari? Uneori, urmarind mai ales emisiunile informative, traiesc cu impresia ca la carma multor redactii se afla oameni labili psihic, dependenti de violenta si macabru, care isi fac un titlul de inalt profesionalism din prezentarea a cat mai multor scene din lumea interlopa, a mizeriilor umane, a sangelui varsat pe sosele sau pe strazile intunecate, a oamenilor cu deviatii de comportament. Asa cum sunt montate imaginile - dar mai ales cum sunt difuzate ele cu prioritate fata de informatiile propriu zise - ai impresia ca in Romania s-au adunat toate relele din Chicago anilor ^30, din lumea prostituatelor pariziene de la Port Saint Denis sau de pe faimoasa „Casa Rossa” din Amsterdam, ca in tara asta se traieste ca in „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.
Incerc sa-mi imaginez un cetatean strain care soseste cu avionul la pranz, se cazeaza la hotel si dupa dusul de rigoare se aseaza pe fotoliu, incercand sa faca un tur al posturilor de televiziune, pentru a intelege mai repede ce e cu tara asta . De dupa masa si pana seara tarziu - cu ochii la jurnalele de stiri - el va avea prilejul sa vada mai intai o lume subterana, cu scene indecente de duritate si jeg, cu sinucideri, violuri, incesturi, accidente, incendii, si doar dupa aceea acele „news^-uri”, cu care e obisnuit la el acasa. Adica cu informatiile de prima importanta. Desigur, si in tara lui televiziunea prezinta asemenea relatari, dar ele nu sufoca un jurnal si in nici un caz nu sunt incadrate altfel decat la rubricile de fapt divers.
Citeam recent ca in Romania exista peste 190 de televiziuni? Si? Sunt ele capabile sa faca despartirea noastra de trecut mult mai rapida si eficienta, deschid ele ochii celor tineri asupra valorilor nationale si universale, ne ajuta sa vedem altfel lumea? Cateva da, majoritatea nu.
In nebunia cursei pentru audienta au intrat nu numai televiziunile comerciale, ci, inadmisibil, Televiziunea Romana! Priviti ultimele rapoarte ale „televiziunii” lui Valentin Nicolau (din pacate, omul acesta nu intelege ca televiziunea publica nu e nici mosia, nici SRL-ul lui) cu care prilej veti afla ca emisiunile cu cea mai mare audienta vin din zona divertismentului (exclud sportul), nu din cel al informatiilor (un jurnal anost pe Romania 1, mult mai consistent pe TVR 2), al emisiunilor de cultura si educatie. Pentru ca noi nu platim televiziunea publica ca sa umflam buzunarele unor persoane care au rol de intermediari, cumparand formate straine ieftine si vanzandu-le nou la alt pret, ci ca sa ne ofere emisiuni de calitate, cu tinuta profesionista.Constat ca acelasi Valentin Nicolau si-a insusit propunerile mele privind productia de casete video, asa cum le-am inregistrat eu in ianuarie 2001, la Departamentul Resurse Umane, si i le-am oferit mai apoi personal, dupa venirea lui in Dorobanti, (nu a avut nici macar bunul simt sa ma invite la lasarea evenimentului), dar a uitat una extrem de importanta: ideea mea de a infiinta pe langa TVR un Institut National de Televiziune. Pe de o parte, nu ar mai fi aruncati in strada, profesionistii de elita, ajunsi la varsta pensionarii, ci ar deveni profesori, care transmit o experinta uriasa, iar pe de alta, s-ar naste realizatori de televiziune scoliti, care nu ar mai canta lautareste, dupa ureche, ci dupa toate canoanele acestei meserii atat de complexe.
In 1990, sosit de la Otopeni direct la Cotroceni, sustineam in fata viitorului presedinte ca pentru schimbarea mentalitatii romanului, pentru a-l face sa intelaga ce e lumea libera si care sunt valorile ei, mai important decat orice e o televiziune publica moderna, sprijinita masiv de stat, care putea sa scoleasca in cativa ani o tara intreaga. Din pacate, azi, performantele ei se numesc...„Surprize, surprize^” si „Iarta-ma”.
Intrebarea e: viitorul ne va ierta?

SUS

PATRIARHUL DIN MONTPARNASSE

„Nu e greu sa faci un lucru, ci e greu sa te pui in starea sa-l faci”
BRANCUSI

Cu Brancusi m-am intalnit de mai multe ori. Indirect - atunci cand, student fiind - am aflat cu stupefactie din revista „Contemporanul” ca statul comunist din Romania a refuzat sa primeasca fabuloasa lui donatie, cuprinzand lucrari celebre, azi in valoare de zeci de milioane de dolari; a doua oara, cand am citit cartea scriitorului american de origine romana, Peter Neagoe, care m-a ajutat sa patrund in lumea „Sfantului din Montparnasse”. Dar in mod direct, am ajuns in universul acestui roman de geniu in 1976, cand, dupa Titulescu, a fost a doua personalitate evocata de mine in serialul „Drumuri europene” de la TVR. Din pacate, la ora aceea, am intalnit doar prietenii si executorii testamentari ai sculptorului, atelierul din Impasse Ronssen ne mai existand, fiind deja mutat la Muzeul de Arta Moderna, pentru ca azi sa fie expus in centrul Parisului, la complexul „Georges Pompidou”, unde il vizteaza anual milioane de oameni din intreaga lume. N-am sa uit cat de emotionant am fost popaosind la cimitirul din Montparnasse, unde este locul de veci al taranului din Hobita Gorjului, si ca tot acolo am admirat pentru prima oara capodopera lui , „Sarutul”, asezata de artist la capataiul a doi tineri care s-au sinucis deoarece familiile lor nu erau de acord sa se casatoreasca. Pentru ca biserica aseaza sinucigasii la margine de cimitir, Brancusi a daruit lucrarea lui, pentru ca vizitatorii sa treaca si prin fata mormantului lor, ca sa le afle tragica poveste.
Mai mult decat ecourile la public starnite de reportajele mele pariziene a fost fericta intamplare cand l-am cunoscut in anii aceia pe Barbu Brezianu, marele brancusolog, despre care Sidney Geist, cel mai reputat exeget american al artistului nostru, scria recent ca „a venit spre Brancusi dinspre poezie. Intalnirea cu omul care si-a daruit o parte din viata pentru cercetari de arhiva, care vizau desenele brancusiene, crochiurile de junete, fotoportretele si chiar aforismele lui Brancusi, cautand opera artistului in Romania, inclusiv emotionanta „Rugaciune”, a fost pentru mine exceptionala. Asa se face ca in arhiva Televiziunii Romane se afla azi mai multe documentare dedicate de mine lui Brancusi, incepand cu cel dintai episod al „Drumurilor americane” si culminand cu ziua de neuitat, cand datorita lui Barbu Brezianu am obtinut singura secventa filmata cu Brancusi, in America.Difuzata intr-o zi de duminica, a emotionat atunci Romania. Nu mai era vorba de o fotografie, ci de omul viu, care cioplea, daruit, la o lucrare! Premiera absoluta. Fiind foarte scurta (probabil filmata in timpul sederii lui Brancusi la familia Mayer, din SUA), am montat-o si prelucrat-o in fel si chip, ilustrand-o cu muzica inspirata a lui Gh. Zamfir, pentru ca in final sa traim cu senzatia ca in fata noastra a renascut Demiurgul...
Tot lui Barbu Brezianu ii datorez coordonatele drumurilor mele americane in cautarea lui Brancusi, care mi-au dat posibilitatea sa cercetez muzeul din Chicago - unde romanul a expus pentru prima oara in America - sa caut „Domnisoara Pogany” si „Pasarea in zbor in California”, sa constat ca la „Muzeul de Arta Moderna” din New York si la „Muzeul Rodin” din Philadephia, in semn de pretuire absoluta au fost rezervate sali exclusive pentru Brancusi, pe langa prezenta sa la „Googhenheim” si „Metropolitan Museum”, ca si la „Smithsonian”, din Washington. Desigur, ulterior, splendidul album al lui Radu Varia mi-a completat, doctoral, documentarea.
Nu pot sa uit totodata ca prin intermediul lui Barbu Brezianu l-am cunoscut pe inginerul Georgescu-Gorjan, cel care a ridicat, de fapt, „Coloana Infinitului” la Targu Jiu, omul care a facut dintr-un model tinut in palma mainii - asa cum i l-a incredintat Brancusi - una din minunile secolului XX. Mai mult, am aflat de la el ca americanii intentionau acum 40 de ani sa ridice cea mai inalta constructie din lume, (mai mare decat Impaier State Building si „Gemenii”) care urma sa aiba forma Coloanei brancusiene!
La toate acestea ma gandeam cand Barbu Brezianu a implinit 95 de ani! Si dintr-o data mi s-a parut ca „Sfantul din Montparnasse” a trimis o randuinica sa ciocaneasca la geamul lui, urandu-i „La multi ani”, pentru ca legendele se nasc din legende...

SUS

GEORGE SBARCEA 90

„Feriti-va de oamenii care nu iubesc muzica”
SHAKESPEARE

Daca stau bine sa ma gandesc, pe George Sbarcea l-am intalnit ultima oara la ...Honolulu. In Hawaii! De fapt, acolo, la capatul lumii, am ascultat intr-un restaurant celebra lui melodie „Ionel, Ionelule”, asa cum avusesem prilejul s-o aud candva la Paris, Viena si New York. Ea a realizat o stralucita cariera internationala, facand parte din buchetul celor patru slagare romanesti care se canta si azi in lumea intreaga: „Valurile Dunarii”, de Iosif Ivanovici, „Sanie cu zurgalai” de Richard Stein, „Avant de mourir” de Georges Boulanger, si „Ionel, Ionelule”, al marelui senior care a fost si a ramas George Sbarcea.
Folosesc cuvantul „senior”, pentru ca mi se pare extrem de potrivit, mai ales acum, cu cateva zile inainte ca muzicianul sa implineasca varsta de 90 de ani.
Intr-o emisiune realizata la Televiziunea Romana, George Sbarcea imi povestise cum s-a nascut acest cantec. Au existat si altele, inaintea lui, compuse inca din anii Conservatorului, difuzate la Viena, Milano, Belgrad ori Paris, intre care „Anisoara”, „Un tangou de adio” si „Nenita”, pentru ultimul obtinand premiul international de la Paris, acordat celui mai frumos tangou argentinean al anului 1934. Dar cu aceasta melodie a fost altceva. „Ionel” s-a nascut in 1937, cand Sbarcea ajunsese la teratrul „Alhambra”, melodia lui izvorand in timpul unei mici vacante in Copalnic-Manastur, satul natal din Maramures al marei actrite Marietta Anca. L-a inregistrat pe placi de patefon Mia Braia si Dorel Livianu, devenind cantecul vesel de pahar al acelor ani, despre care a scris si Ionel Teodoreanu in „Craciunul la Silvestri”. Editura muzicala „Eddie Barclay” l-a publicat la Buenos Aires, Munchen si Paris, iar in America melodie era folosita in emisiunile de publicitate de la radio si televiziune. Asa ca se poate afirma, fara exagerare ca aceasta compozitie vesela, in maniera cantecului popular romanesc, a cucerit lumea intreaga. Azi, spre bucuria sa, imi spunea George Sbarcea, cantecul a devenit atat de popular, incat orice taraf il interpreteaza cu convinegrea ca e o melodie din folclor!
Dar, revenind la apropiatul eveniment al implinirii celor 90 de ani, trebuie sa intregesc portreul acestui mare roman, pe care l-am vazut prima oara pe culoarele revistei „Tribuna” din Cluj - orasul iubirilor sale netradate - si am avut sansa ulterior sa-l am redactor sef-adjunct la TVR, sau sa colaboram mereu la TVR si tele 7 ABC. Semnatura lui a aparut frecvent in multe ziare si reviste de-a lungul timpului, de la „Tribuna” la „Viata”, „Credinta” si „Curentul”. L-am cunoscut si in calitate de director la „Osta”, oficiul national de impresariat, cu care prilej a organizat venirea la Bucuresti a celebrilor Louis Armstrong, Benny Goodman, Louis Mariano si a altora. Ma numaram printre putinii care stiau insa la vremea aceea ca ilustrul intelectual facuse 7 ani de puscarie grea - izolat singur intr-o celula si dormind pe ciment - condamnat de comunisti pentru activitatea sa de diplomat la Helsinki, pentru ca s-a impotivit cedarii Bucovinei si Basarabiei Uniunii Sovietice, dar si pentru ca, in calitate de ziarist, se intalnise pentru interviuri cu Hitler si Musollini! Si-a luat apoi revansa dupa 1964, fiind onorat cu numeroase premii ale Uniunii Compozitorilor si Uniunii Scriitorilor, primind mai ales decoratiile „Legiunea de Onoare franceza” si „Leul Finlandez”.
O alta mare sansa a vietii lui George Sbarcea este ca a cunoscut o serie stralucita de personalitati, de la George Enescu, Martian Negrea, la Romain Rolland, Luigi Pirandelo, Victor Eftimiu, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu,Ion Pillat, Pamfil Seicaru, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Ion Agarbiceanu, Romulus Ladea si Mateiu Caragiale. A scris enorm, a realizat emisiuni de televiziune - cum a fost ciclul „Orasele muzicii”- care s-a bucurat de un mare succes la Televiziunea Romana - a facut parte din jurii nationale si internationale. Dar inainte de orice, a fost si a ramas un bun roman, un cavaler al muzicii si un fin promotor al artelor.
Sa ne ajute Dumnezeu, ca sa pot scrie despre acest Om si la centenarul lui!...

SUS

PARFUM DE ZALAU...

„Adevarata fericire ar fi sa ne amintim de prezent”
RENARD

In ultimii ani, n-am mai batut drumurile prin Ardeal, asa cum faceam altadata, desi popasurile mele in Hordoul lui George Cosbuc, prin Maier - „Cuibul viselor” - satul lui Liviu Rebreanu, in curtea parinteasca a lui Octavian Goga, ori la monumentul lui Andrei Saguna, din Rasinari, in Blajul Scolii Ardelene, la locul unde Horea a fost tras pe roata la Alba Iulia, sau la mormantul lui Lucian Blaga, din Lancram, mi-au marcat tineretea. Ba, poate, chiar mai mult: m-au format ca om. Scanteia a pornit insa din Lugojul lui Ion Vidu, Valeriu Braniste, Coriolan Brediceanu si Victor Vald Delamarina, pentru ca ulterior sa fie transferata in Clujul lui Ion Agarbiceanu, intetita apoi la fosta Universitatea ,,Regele Ferdinand - devenita ,,Victor Babes - la care preda istoria Constantin Daicoviciu. Acolo, exact intr-o zi de octombrie, ca acum, la inceput de an academic, aveam sa ascult cuvantul de bun venit al prorectorului N. Lascu, rostit exclusiv in limba latina! Adolescentul din mine s-a infiorat de bucurie , pentru ca trecuse timpul emisiunii radiofonice „Sa invatam limba rusa cantand”.
Ardealul a fost si a ramas cutia de rezonanta a neamului...
Dar, sincer vorbind, cunoscand spiritul conservator al acestor locuri transilvane, m-am temut in intimitatea mea ca innoirile postdecembriste vor apare mai tarziu decat in alte parti, pentru ca adeseori traditia impune un ritm mai lent in actiunile romanilor de dincolo de Carpati. Birocratia mostenita de la Frantz Iosif insemna ordine, rigoare, dar si un ritm de vals imperial.
Spre bucuria mea, m-am inselat! Iar lucrul acesta aveam sa-l constat zilele trecute, cand treburile gazetaresti m-au adus, intr-o trecere rapida printr-un Cluj extrem de dinamic, exploziv de modern - altul decat cel al studentiei mele - pentru a ajunge tocmai in Salaj, la Zalau. Eram invitat la lansarea filialei judetene a Uniunii pentru Societatea Civila, unde oameni inimosi, de felul lui Petrica Buboi, seful organizatiei locale- colucrand cu altii, mai de la nord, cum este Nelu Scridon, din Bistrita, - au adunat in jur pe cei care doresc sa active voluntar in interesul obstei. Inainte de a participa la intalnirea din sala mare a Primariei Zalau, care a marcat lansarea acestor actiuni civice, am vizitat comuna Romanasi, unde un preot cu mult har si daruire - l-am numit pe Gheorghe Gherman - a ridicat „la Rosu” un impunator camin de batrani, care, in final, vrea sa arate ca asezamintele din Occident, unde omenii nu inchid ochii intr-o izolare trista, ci raman activi si se bucura de dragostea celor pe care i-au crescut. Conditiile de trai vor fi mai mult decat decente, asa cum doar prin filmele straine mai putem vedea. Uniunea va lansa un apel pentru finalizarea acestui proiect, cu totul impresionant, apeland nu doar la autoritati, ci, mai ales, la oamenii de succes ai Zalaului, care sunt pe cale sa realize - muncind din greu acasa, sau prin strainatate - cele mai frumoase cartiere de vile noi, din cate am vazut eu in Romania ultimilor ani.
Aici, la poalele muntilor Meses, unde prima atestare documentara a urbei provine de la anul 1200, si unde Matei Corvin, declara Zalaul „Oras Targ”, „Oppidum Zilah”, care ii dadea drept de comert cu toata tara, a inceput o intrecere cu Timpul. Se construieste imens, anticipandu-se boomul care va veni cat de curand : realizarea Autostradei Bucuresti-Bors. Ea va conecta Zalaul cu principalele retele de transport europene. Azi, o calatorie cu trenul de la Zalau in Capitala dureaza 12 ore, iar una cu masina vreo 8-9 ore. Cand Autostrada va trece pe aici, drumurile se vor scurta la jumatate, iar orasul „ascuns” in acest capat de tara, va deveni unul foarte dinamic. De altfel, atat primarul municipiului Radu S.V. Capalnasiu, prodigioasa lui adjuncta, Onorica Abrudan si comisarul Iosiv Ghiuca, mi-au confirmat ca Zalaul se afla in cea mai prospera prospectiva a sa din cei peste 800 de ani de istorie.
Oaspetii straini, care au muncit un an sau doi aici, ca Voluntari in Corpul Pacii, ca si cei veniti ocazional, cum este ambasadorul Leif A. Uland, al Norvegiei, la Bucuresti, fie presedintele lui „Michelin Romania”, Juan Pradera, sunt convinsi ca Zalaul va cunoaste un progres extraordinar in foarte putini ani.
Trecand in acest inceput de toamna pe langa o veche scoala din orasul unde invatamantul exista deja la 1646, amintindu-mi ca dupa victoria de la Guraslau, din 1601, a lui Mihai Viteazul- devenit patron spiritual al urbei -el oferea primele libertati cetatenilor, mi-am amintit ca asezarea, multi ani la rand, era cunoscuta printr-o eticheta banala :,,Tuica de Zalau.
Azi, insa, parcurgand alene parcul si noile cartiere, cu zeci de vile policrome ale acestui oras ardelean, mi-am dat seama ca trebuie sa-l asociez cu altceva, in nebunia aromelor autumnale. Poate cu ,,Parfumul de Zalau...

SUS

NEMURIREA SUFLETULUI

„A intelege totul inseamna sa nu egalezi nimic”
RENARD

Desi traim intr-o lume in care bietul Jules Verne pare un copil cu imaginatie medie, in lupta cu abecedarul, iar povestea lui Copernic un subiect desuet, e imposibil sa nu-i dam dreptate lui Stefan Zweig, care credea intr-un ciclu special de momente din viata noastra, definit sub genericul „Orele astrale ale omenirii. El vorbea de cucerirea Bizantului si de batalia de la Waterloo, de capitanul Scot si cucerirea Polului Sud, dar si despre destinul unor Handel, Dostoievski, Goethe, in comparatie cu „geniul unei nopti- Rouget de Lisle, compozitorul unui imn nemuritor.
Probabil ca tot o asemenea sclipire de o noapte a trait si Allan Kardeec, atunci cand ne-a deschis o fereastra plina de mister spre lumea „de dincolo, fundamentand ceea ce a avea sa se numeasca SPIRITISMUL. A fost si acesta un moment astral ciudat - pentru ca traim intr-o era a aventurilor stiintei - cand nu mai credeam ca vom putea vorbi si altfel decat prin cifre si formule despre adancurile din noi. Si ne-a marcat. Daca egiptenii, dacii si indienii antichitatii sperau in nemurirea sufletului, multumindu-se cu povestile sacre si slujbele preotilor in altare, ori cu pregatirea de morminte sofisticate, cum s-au dovedit a fi piramidele de langa Cairo, in ultima suta si ceva de ani, am invatat ca legendele nu sunt chiar legende si ca putem, in conditii deosebite, sa reluam legatura cu cei care au trecut intr-o alta viata.
Dar exista, oare, o alta viata? Allan Kardee a evocat subiectul in „Cartea spiritelor, dar, B.P. Hasdeu ne-a dat, printr-o experienta personala, un raspuns mai transant :,,Sic Cogito. "nca din vremea foiletoanelor din „Revista Noua^, savantul atrage atentia asupra unor lucruri care pareau de domeniul miturilor. El pune accentul pe puterea hipnozei, in eforturile de a stabili contacte cu cei plecati dintre noi. Si chiar prevede ca, poate, peste o suta de ani, oamenii vor privi lucrurile acestea altfel. Ceea ce se petrece chiar acum, sub ochii nostri! Pentru ca fondul protocoalelor sedintelor de spiritism de la Campina, unde s-a ridicat castelul Iuliei Hasdeu - amintind de geniala fiica a savatului , rapita de tubercoloza la 19, cand Franta o incorona ca pe un geniu la Sorbona - nu mai e un mare secret, asa cum decenii la rand a fost socotit de comunistii, iar inainte de acestia, drept o erezie, de multe minti limitate. El este publicat de un cercetator de talia profesorului Oprisan. Unele texte au fost gasite in cladirea fostelor Arhive ale Statului, unde locuise familia Hasdeu, inainte de a merge la Campina. Azi, la Castel, o tanara cercetatoare, Tabacu...ne pune in legatura cu aceasta munca laborioasa, care poate avea calitatea unui primat mondial in lumea spiritista, deoarece sunt publicate procesele verbale ale unor sedinte la care nu participau doar pasionatii de asemenea preocupari, ci, in primul rand un mare savant - B.P. Hasdeu- alaturi de medici reputati, scriitori, compozitori, inclusiv de I.C. Istrati, presedintele Academiei Romane! Retineti: celebru medium al acestor sedinte spiritiste era medicul Serbulescu Sarbu...
In felul acesta, spiritismul nu mai este un domeniu tabu. Iar deschiderile noastre spre alte lumi nu mai sunt fantezii.
Aceste randuri au fost scrise de un om, care alaturi de mama lui, de alti prieteni ai familiei, la varsta adolescentei, a fost partas la asemenea sedinte incredibile de spiritism. Multe din previziunile de atunci i-au marcat viata pentru totdeauna. Iar una dintre ele se referea chiar la viitoarea profesiune, care m-a fascinat de pe atunci, ca azi, dupa decenii de la acele intalniri secrete, sa inteleg ce inseamna vraja cuvantului scris sau rostit...

SUS

OTV

„Adevarul asteapta. Numai minciuna e grabita”
A. VLAHUTA

Prin 1997, la vremea cand eram director general la televiziunea ,,Super Nova, am cunoscut un tanar inalt, foarte dinamic, care venise cu ideea unei emisiuni ce urma sa plece de la pretextul revistei presei, ajungand la interviuri de stricta actualitate. Am improvizat ad-hoc formatul a ceea ce avea sa devina popularul program nocturn „Dintre sute de ziare”, parafrazand titlul unei celebre poezii de Eminescu. Fata de tot ceea ce prezentau la ora aceea televiziunile, in materie de monitorizare a presei, Dan Diaconescu avea avantajul ca punea telespectatorul in postura de a afla inainte de aparitia pe piata a ziarelor si opinia persoanelor evocate in diferite articole. Adica, un fel de „Audiatur et altera pars”...
Oferindu-mi-se peste un an acelasi post la Tele 7 ABC, l-am invitat pe Dan Diaconescu in studioul din Piata Victoriei, fiindca, intre timp, isi facuse deja un public tot mai mare pentru talk-show-ul lui, ajungand la un moment dat sa bata recordurile de audienta ale celor mai importante posturi de televiziune. Inainte de alegerile din 2000, eu am fost indepartat din functie la insistentele puterii de atunci, asa ca nu mai puteam sa intervin, ori de cate ori de la Cotroceni mi se sugera sa-l concediez. Tin minte ca m-am dus imediat la Ion Iliescu si Adrian Nastase - reprezentantii Opozitiei - informandu-i despre acea situatie scandaloasa in care fusesem pus. Parca il vad si acum pe Adrian Nastase dand imediat telefon prietenului si patronului meu Paul Opris, care fusese obligat „e sus la aceasta decizie”. Ironia sortii a facut insa ca dupa anul 2000, sa mi se inchida accesul la Televiziunea Romana tocmai de actuala putere(!), iar Dan Diaconescu sa fie suspendat de noua echipa politica, si chiar micul lui studiou de televiziune - OTV sa fie inchis! Sustin si azi, ca si atunci, ca intr-o democratie adevarata poti sanctiona financiar un post de televiziune, dar nu trebuie sa-l inchizi! "n definitiv, e sanctionabil un realizator de programe, o emisiune, dar nu niste tineri, care intrau si ei in transeele tot mai explozive ale audio-vizualului romanesc.
In preajma Pastelor - poate ca un simbol al impacarii intre oameni - OTV-ul a obtinut licenta de emisie si poate „teoretic” transmite de acum. Iar dinspre CNA bate vant de intelegere. Din acest moment, sper ca razboiul orgoliilor si trufiei sa fi incetat si ca, foarte curand - daca marii operatori de cablu nu vor fi cumva intimidati de trecut - se va prezenta publicului un nou OTV. Este motivul pentru care am acceptat oferta lui Dan Diaconescu de a realiza saptamanal, sambata, „Studioul Aristide Buhoiu”, o emisiune de tip magazin, dupa reteta verificata de-a lungul timpului - „De toate pentru toti” - care nu a dat gres in atmosfera speciala de week-end, nici la noi, nici prin alte parti. Pentru mine este si o experienta sui generis, deoarece va fi un program care imbina divertismentul cu interviul si reportajul, muzica cu umorul, actul de cultura cu amuzamentul, totul adus in contemporaneitate, dar pastrand legatura cu radacinile spiritualitatii noastre. Si aceasta intr-un context deosebit, deoarece, cu unul dintre tinerii mei colaboratori de la Academia de Radio si Televiziune, am alcatuit o echipa de debutanti - majoritatea cursanti - gata pentru o experienta noua in lumea televiziunilor romanesti.
Nu stiu cat din emisiunea „Studioul Aristide Buhoiu” va raspunde acestui public asaltat azi cu filme de duzina, seriale si emisiuni, majoritatea mediocre - multe sub exigentele telespectatorului cultivat - dar imi doresc ca tentativa mea sa nu ajunga nicidecum una pentru aura popularis, ci sa fie in spiritul echilibrului si bunului simt romanesc...

SUS

LEGENDA IRINA LOGHIN

„Vita brevis, ars longa”
HIPOCRATE

Dupa mii de ani, trebuie sa recunoastem ca Hipocrate avea dreptate atunci cand afirma ca viata este scurta, dar arta este lunga. Adica, atunci cand e adevarata, ea nu dispare odata cu noi...
acum ceva timp, m-a emotionat o stire pescuita pe Internet, prin care aflam ca au fost descoperite in Marea Mediterana ramasitele avionului Lighting P38, identificate acum stiitific ca apartinand aparatului cu care celebrul autor al cartii copilariei mele, „Micul Print”, Antoine de Saint-Exupery, a efectuat ultimul zbor, in 31 iulie 1944, cand se afla intr-o misiune de recunoastere pentru debarcarea Aliatilor in Provence. Despre drumul lui, inceput in Corsica, implicit un drum spre eternitate, nu am stiut prea multe pana azi, dar cartea sa a emotionat milioane de copii din intreaga lume, asa cum s-a intamplat si cu mine. Omul s-a dus, legenda a ramas...
Extrapoland, incerc sa-mi imaginez ce se va intampla peste cateva decenii, cand cei ce vin dupa noi, asemeni pescarului din insula Riou ce gasise sub ape o bratara care apartinuse faimosului scriitor, si o inscriptie - care l-au facut sa planga, tocmai pentru ca isi amintea de fermecatoarea lectura a copilariei sale - vor descoperi o caseta audio, sau un CD cu cantecele de lume ale Irinei Loghin? Vor fi nepotii nostri la fel de emotionati ca pescarul francez? Vor asculta muzica aceasta fara interes? Poate doar daca, continuandu-se nenorocita politica de azi, artistii vor fi ignorati de cei care au puterea sau sacii cu bani, creatiile acestora iesind din constiinta publica inca din vremea cand traiau langa noi. Ma gandesc cu tristete ca - din lumea muzicii populare romanesti - a plecat, uitat de toti, (poate intr-o lume mai buna!) un trubadur al muzicii romanesti - cum a fost Alexandru Grozuta. Sau ca s-au stins in uitare Maria Lataretu si Ion Luican. Noroc cu oltenii Gorjului care omagiaza pe Maria cu un festival de cantec, pentru ca altfel ea ar fi avut soarta Ioanei Radu sau a Miei Braia, a lui Luta Iovita sau Toni Iordache.
La toate aceste lucruri ma gandeam miercuri seara, stand la taifas cu Irina Loghin, in compania faimosului campion mondial de lupte de pe vremuri, Ion Cernea, (sotul ei) si a fiicei sale, care ii duce mai departe prenumele. Irina e incantata, desigur, de faptul ca la Valeni, in fiecare toamna are un loc un festival al cantecului romanesc, care ii poarta numele, dar sufera pentru ca dupa ce fete si baieti extrem de talentati, iau din mana ei trofeele, acestia nu au unde sa-si continue drumul artistic. De ce? Pentru ca majoritatea televiziunilor - cele care ar trebui sa fie o rampa de lansare pentru tineri - ignora obligatia morala pe care o au pentru arta neamului din care s-au nascut, inundandu-ne in programele lor cu tot felul de improvizatii, (importul strain e nepermis de mare!) in care analfabetismul muzical si lipsa de personalitate sunt dominante. Sa fi ajuns romanul atat de golit sufleteste, incat atunci cand serbeaza in familie botezul, logodna, ori nunta, sau cand se intalneste cu prietenii la o zi onomastica, sa nu se mai bucure decat de hip-hop si muzica house? Sa nu mai existe loc in inima noastra pentru o romanta, pentru o doina sau un cantec optimist de petrecere ?
Nu demult, in California, am ramas placut surprins sa vad ca in grupul fiului meu (la care se alaturau nu odata americanii si spaniolii) muzica romaneasca, venita prin filiera genului de adaptare cu ritmuri moderne, (ritmurile generatiei lor), muzica romaneasca e la mare pret...
Prezenta la intalnirea mea cu Irina Loghin, Neli Cimpoca - solista intr-o trupa de muzica etno - s-a plans ca la ora actuala aproape toate televiziunile sunt indiferente la aceasta muzica cu vibratii romanesti, preferandu-se exchibitiile muzicalo-dance. Irina i-a ascultat cu atentie un CD si a avut o singura concluzie: da, se poate canta muzica noastra - si nu doar in tiparele stiute - cei tineri avand latitudinea sa aleaga orchestratia si ritmurile timpului lor. Ceea ce, desigur, nu exclude difuzarea muzicii noastre traditionale, asa cum ne-au daruit-o stramosii. E chiar o obligatie!
In ceea ce priveste pe autorul acestor randuri, el a constatat cu tristete si uimire ca actuala putere politica l-a blocat de patru ani in asemenea actiuni de interes national. (Incredibil, nu?!) Asa ca isi pune speranta ca, totusi, intr-un viitor apropiat, poate chiar la OTV (daca nu vor apare alte blocaje din culise), in emisiunile sale, va continua - ceea ce, vai, inainte de 1989 i se permisese de cenzura comunista! - adica sa promoveze valorile romanesti, in „limba vechilor cazanii”, cu sensibilitatea umbrelor nobile, ce amintesc de Barbu Lautaru si Grigoras Dinicu...

SUS

MIRACOLUL DIN NOI

„Sansa asteapta mintile pregatite”
Pasteur

De cand ma stiu, m-am tot straduit sa ma cunosc. Copilaria mi-am petrecut-o printre cartile lui Jules Verne, in adolescenta am descoperit pe Galilei si Copernic, am ajuns apoi la mistica lui Armand Constantinescu - cu tot ce tine de cer si destin - pentru a fi atras acum, in ultimii ani, de lecturile din Nostradamus. Probabil ca repetatele contacte cu Vlaicu Ionescu, din New York, celebrul nostru exeget al celui din urma m-au dus la concluzia ca nu universul stelar, pe care il priveam noaptea cu ochii mei de flacau era marele necunoscut, ci acela din fiinta noastra.
Am petrecut cateva ceasuri bune in compania unuia din cei mai ciudati inventatori pe care i-am cunoscut, desi pot spune ca in deceniile de realizator la Televiziunea Romana m-am intalnit cu aproape tot ce inseamna inventica romana, inclusiv H. Coanda. Si asta in paralel cu intalniri memorabile avute cu asii medicinei romanesti, incepand cu Iuliu Hatieganu. Concluzia: nu ne dam suficient seama de colosalele energii care se afla in adancul fiintei noastre. Iar fizicianul Ancu Dinca, specializat in stiintele prospective imi intareste concluzia. Parcurg pliantele sale de la reputate saloane internationale, unde inventatorul dispozitivelor de neutralizare a radiatiilor nocive si a dispozitivului de echilibrare energetica a organismului uman a cucerit atentia oamenilor de stiinta: medalie de aur la Salonul International de Inventica, de la Geneva, medalie de argint la salonul Mondial de Tehnologie Eureka, de la Bruxelles, o bogata presa straina despre el. Brusc mi-am amintit ca in urma cu ani, eram primul ziarist care prezentasem la Televiziune Romana pe tanarul medic Florin Dumitrescu, care, pentru zilele acelea era socotit un fel de eretic, deoarece executase fotografii ale aurei umane. Or, pentru multi, ea se confunda atunci cu mistica, pentru ca, nu-i asa, doar sfintii din Biblie erau prezentati in picturile clasice cu aura in jurul capului...
Anii au trecut, au venit din urma alte minti, cum este cea a inventatorului Ancu Dinca. El pune acum in evidenta forta vitala din noi. Mai mult, cu aparate cibernetice performante, ne-o prezinta vizual.
In urma cu ani, expuneam la Tele 7 ABC „fenomenul Valentina”, nevazatoarea de la Iasi care distinge aura din jurul corpului nostru si, cu ajutorul unui medic, descifra disfunctiile energiei noastre. Putea nu doar diagnostica o boala, ci chiar anticipa aparitia ei din stadii incipiente. Azi, Ancu Dinca chiar ne da sansa sa vedem cu ochii nostri aceasta aura. Grupul de medici din jurul sau sunt preocupati de asemenea cercetari, pentru ca cea mai valoroasa este medicina preventiva, semnalul de la nivelul celulei nesanatoase, care anticipeaza boala propriu zisa. De aici si sansele de verificare tot mai mari.
Nu e rostul acestui articol sa patrundem in intimitatea cercetarilor, lucru pe care sa-l faca institutiile specializate si persoanele calificate. Eu imi permit doar sa atrag atentia asupra studiilor incredibile facute de fizicianul Ancu Dinca, multe cu aplicatii in viata din jur. De exemplu, el a trecut de la teorie la practica, inventand elemente extrem de utile. Bunaoara, o asemenea piesa fixata in telefonul portabil ne fereste de radiatiile nocive, despre care se zice ca pot produce cancer. In acelasi timp, a realizat filtre minuscule, care atasate la televizoare si computere opresc radiatiile puternice ale acestora, care pot declansa numeroase boli, cum sustin ultimele cercetari internationale. Dincolo de micile elemente, care neutralizeaza energia telurica din case, care conserva mai bine alimentele in frigidere sau descopera campurile nocive din birourile noastre, mi se pare cel mai interesant dispozitivul care ne echilibreaza energia corpului. Cum in ampla actiune de cercetare sunt implicate multe minti medicale, sper ca in viitorul apropiat sa avem revelatia ca inca una din tainele acestui univers - OMUL - au fost descoperite de un roman. Dar pretuim noi cum se cuvine asemenea minti?

SUS

ROMANIA ECOLOGICA

„Daca odihna nu este si ea oarecum munca, atunci devine plictiseala”
J. RENARD

La un secol dupa ce Alexandru Vlahuta ne daruia „Romania pitoreasca”, orientarea celor care gestioneaza de 14 ani (destul de timid inca) frumusetile naturale ale acestei tari se indreapta spre un cuvant care domina de vreo cateva decenii viata planetei: ecologie.
In primul moment, te-ai putea intreba ce inseamna „ecologic” atunci cand ajungi la varful Omul din Bucegi, cand colinzi obcinile Bucovinei, cand primesti soarele pe trup, in nisipul argintiu de pe taramul Marii Negre, cand aluneci cu lotca prin Paradisul Verde, care a fost Delta Dunarii altadata, cand poposesti la Castelul Bran sau colinzi pe la vechile ctitorii din Moldova si Ardeal, in sfarsit, cand ai impresia ca nu tot ce se comenteaza in lumea de azi e valabil si la tine acasa.
Am fost invitat sa vad ce poate imagina si realiza un cuplu de tineri, atunci cand isi propune sa faca altfel de turism - demn de o Elvetie sau de un Tirol, in miniatura - spargand tiparele pasuniste ale acestei indeletniciri de ospetie de la noi.
Nu o firma cu greutate a initiat rezervatia ecologica de la Moroeni ( a nu se confunda cu Moreni!), ci un tanar absolvent de Marketing si Comert Exterior, care, in pofida celor 28 de ani, prin informatie si abilitate, a dobandit deja o experienta inedita in ceea ce ar putea fi numit generic „turism rural”- termen pe care insa nu il prefer, pentru ca, veti vedea, e mult mai exact sa spunem „turism ecologic“.
Cristian Stefanescu si-a pus in gand doua lucruri capitale, de care trebuie sa tina cont oricare dintre noi, daca ne iubim tara: pe de o parte sa-i faca pe semenii lui mai atenti cu natura, sa nu o mutileze, sa nu o agreseze in nici un fel; pe de alta parte, sa le ofere reconfortarea si odihna in cel mai pur cadru natural. Nu e chiar atat de simplu sa ridici o pensiune pe o coasta de munte, la Moroeni - unde a fost construita vila „Doina”- incercand sa nu creezi adversitate intre Internet si pasunea verde, intre sauna finlandeza si casul fara adaosuri chimice de la stana. Daca la prima vedere e putin socant sa constati ca in acest colt de lume, tocmai la poalele Bucegilor, la altitudinea ideala de 600 m, intr-o padure de pini, exista si aerul sanatos al caselor noastre taranesti, dar si confortul montan occidental, ca poti urmari mai toate canalele de televiziune receptionate in Bucuresti, dar si sa gusti casul adevarat, in conditii speciale, sau laptele proaspat muls, pe urma te dumiresti: ce inseamna acestea? Ecologie. Pentru Cristian Stefanescu si Oana Ciupala, practic, inseamna sa le oferi drumetilor, la numai 25 km de Sinaia, conditii ecologice. Bunaoara, saltelele sunt ortopedice, tinand coloana vertebrala dreapta. Mobilerul a fost realizat in asa fel incat sa evite sursele de alergie. Astfel, saltelele au un strat protector care elimina orice praf si orice scame (focare de crize alergice pentru multi). A fost aleasa mobila de cires, al carui lemn nu propaga rasini, ea fiind amplasata ergonomic in camere.
Interesant mi s-a parut si ideea de a invita la pensiune 20 de tineri - cazati gratuit o saptamana - care au inlaturat, metru cu metru, toate mizeriile din preajma unor lacuri din Bucegi, facand Padina si Bolboci mai atragatoare. Pe cand insa o actiune nationala, pentru o Romanie cu adevarat curata?!
Daca la toate acestea adaugam la vila „Doina” sala de fitness, sauna finlandeza - a carui lemn adus din Nordul Europei contribuie la aromo-terapie - daca mentionam ca parchetul este antistatic, ca tocmai pentru a evita orice praf locul covoarelor e luat peste tot de gresie, ca nu se folosesc pentru curatenie decat produse strict ecologice, avem imaginea unui obiectiv turistic original , care a facut o impresie deosebita si oaspetilor straini. In ziua cand eram prezenti prin aceste locuri, impreuna cu colegii de la Radio Romania Actualitati, televiziunile Antena 1 si Alfa, am consemnat la Pucioasa sprijinul pe care Uniunea pentru Societatea Civila il da unor asemenea initiative ale tinerilor, cu convinegerea ca Romania poate fi si pitoreasca, dar si ...ecologica. Pentru ca Romania este eterna!

SUS

POLITICA IMAGINII

„Pro rege saepe; pro patria semper”
COLBERT

In secolul XVII, pe cand era ministrul finantelor in timpul lui Ludovic al al XIV-lea, Colbert a formulat in limba latina cuvintele de mai sus, care inseamna „Pentru rege”, adesea; pentru patrie totdeauna. Este mai mult decat memorabilul indemn al lui Matei, care spunea „Dati Cezarului ce-i al Cezarului”, pentru ca, iata, un personaj din apropierea tronului credea ca Patria trebuie sa primeze, sa fie o permanenta in preocuparile oricarui politician.
In vara lui 1990, cand ,a doua zi dupa sosirea mea la Bucuresti am avut o prima discutie la Cotroceni despre felul cum era perceputa Romania la ora aceea in America - dupa jenantul proces al lui Ceausescu, dar mai ales dupa mineriada - am afirmat ca tara aceasta nu a avut niciodata extraordinara imagine internationala ca cea din preajma Craciunului 1989 - dar, din pacate, acel capital fabulos a fost spulberat in cateva luni. Unde erau zilele si noptile cand la N. Hollywood, in fata cladirii care gazduia ziarul „Universul” ,stateau la rand carele de reportaj ale marior televiziuni, de la CNN la CBS, dornice sa relateze cat mai multe lucruri nu doar despre revolutie, ci despre tara noastra si despre romani? Unde erau gesturile de simpatie ale americanilor cu care ma intalneam intamplator, extrem de amabili din clipa cand aflau ca sunt roman?
Tin minte ca atunci, in iulie 1990, am fost rugat de presedinte sa invit cat mai grabnic la Bucuresti pe distinsul economist Anghel Rugina, din Boston, cu care aveam relatii deosebit de amicale, pentru a afla ce se poate face pentru o schimbare fundamentala a Romaniei. Marele profesor a raspuns imediat invitatiei de a veni in Romania, dar mi-a spus ca daca nu se are in vedere o reforma monetara grabnica, urmata de una conceptuala, la care sa se adauge batalia continua pentru o imagine veridica a tarii, sansele credibilitatii noastre externe vor fi mici, iar telurile unei propasiri reale vor ramane inca indepartate. Din nefericire, politicianismul a fost mai puternic decat conceptiila unui Anghel Rugina...
Peste un an si ceva, am fost invitat la Hoover Institute, din San Francisco, de regretatul meu prieten Mihai Botez, la o mare reuniune internationala, unde venisera din Romania Theodor Stolojan, Dinu Pascariu si Adrian Severin. Banateanul Robert Deutsch, care era angajat la marea institutie din California, mi-a facilitat si o intalnire cu celebrul Edward Teller (cu care se inrudea), nimeni altul decat inventatorul Bombei cu Hidrogen, fost consilier pentru Securitate al Casei Albe. Economia mondiala nu este specialitatea mea, dar atunci am inteles mai bine - dincolo de ceea ce inseamna revenirea din comunism la capitalism - cat conteaza investitia pentru imaginea unei tari. Maghiar de origine, Teller a spus la un moment dat ca se asteapta ca de acum incolo Romania sa-si faca o imagine mai aproape de realitate. Era ideea pe care pe care aveam s-o comentez de multe ori cu Mihai Botez, care o dezbatuse adeseori cu fostul secretar al Departamentului de Stat, George Schultz, ( prezent si el la conferinta), cu care avea o relatie personala deosebita.
Au trecut 12 ani de atunci, in Romania s-au perindat mai multe guverne, dar niciodata imaginea tarii nu a fost o prioritate! De neinteles, devreme ce oricine isi poate inchipui ca pentru un investitor, interesat sa-si aduca banii in Romania, este obligatoriu sa stie cat mai multe despre aceasta tara. Se schimba ceva aici? Exista o sansa in viitor?
Ma rezum la un mic exemplu. In preajma votarii noii Constitutii, NIMENI din cei care ar trebui sa promoveze imaginea, nu s-a gandit macar la romanii din strainatate, care trebuiau sa fie informati ca nenorocitul de aliniat 3 din articolul 16 a a fost abogat si ca ei aveau de acum aceleasi drepturi cu cei din tara, chiar daca mai obtinusera inca o cetatenie. Exemplele sunt numeroase.
Sa fim bine intelesi: cand vorbesc de imagine nu am in vedere propaganda,minciunile poleite, bune de vandut in strainatate, ci un minim de informatii despre tot ceea ce a insemnat si inseamna spiritul, talentul, trecutul si perspectivele acestui neam, la ora cand, in mod tragic, suntem mereu raportati la mitul lui Dracula.
Daca m-as decide sa intru in viata publica, atunci pentru mine nu ar exista decat o prima preocupare: politica imaginii.

SUS

MACHIAVELLI REDIVIVUS

„Idiotii inteleg totdeauna ceva”
MALRAUX

Inainte de a ma indrepta spre cladirea aflata in fata Consulatului SUA de la Bucuresti, unde urma sa ma alatur unui public multicolor de politicieni - cum nu mai vazusem decat in vara lui 1990 - public adunat in fostul sediu al ARLUS-ului (unde e tatucul Stalin sa ne vada?!) pentru o intalnire cu faimosul strateg american Dick Morris, autorul unei carti care il readuce in actualitate pe Nicolo Machiavelli, mi-am aruncat ochii peste cateva din maximele celebrului cugetator italian. Valabil in secolul al XVI-lea, valabil si azi.
Una mi-a retinut atentia in mod deosebit: „Bunul carmuitor trebuie sa moara mai bogat in bun renume si pretuire obsteasca, decat in comori. Si ma gandeam pe drumul catre locul intrevederii cu autorul, dar si cu invitata lui speciala, Lia Roberts, daca cei care au fost la putere in Romania postdecembrista, ori sunt azi, au auzit vreodata aforismul ...
Lia Roberts imi povestise nu odata despre Dick Morris, cu care avusese o intalnire interesanta la New York, dandu-si seama imediat ca este apropiata cu el in gandirea si strategia politica.
Desi ne vazusem si ne vizitasem ani de zile in America sau al Bucuresti, Lia nu si-a exprimat niciodata dorinta de a se implica in arena politica de la noi, multumindu-se cu remarcabilele ei succese in cadrul partidului Republican din Nevada. Dar tin minte ca, ori de cate ori aduceam vorba despre politicienii romani, imi spunea ca daca ar fi sa se gandeasca la o cariera politica aici, atunci si-ar face intrarea nu prin negarea adversarilor, nu printr-o campanie cu atacuri la persoana, prin minimalizarea unui lider sau a unui partid, ci printr-un mesaj pozitiv. Cu alte cuvinte, asa cum avea sa repete de mai multe ori zilele acestea. „As vrea sa va spun ce doresc sa fac EU, nu sa combat ce au facut sau in proiect ALTII”.
O asemenea idee este catalogata de analistii politici ca un mesaj pozitiv.
Si iata ca descopar in cartea lui Dick Morris, „Noul Principe Machiavelli” in secolul al XXI-lea (prefatata excelent de Victor Gaetan ), la multi ani dupa convorbirile noastre din Las Vegas, un capitol intreg dedicat acestui subiect: mesajele pozitive, mai importante decat cele negative.
Adica exact invers cu ceea ce se intampla acum in Romania. Ca dovada, nici nu a apucat Lia Roberts sa se intalneasca - in spiritul curtuoaziei americane cu unii din cei mai importanti oameni politici ai momentului - ca au si inceput sa apara si cateva... mesaje negative! Comandate, nu ma indoiesc! De neluat in seama, bineinteles, daca am in vedere impactul neobisnuit produs in aceste zile la Bucuresti de prestatia Liei Roberts si a lui Dick Morris.
Dar preluand ideea acestor mesaje pozitive, retin doua directii: istoria politicii americane, dar si mentalitatea americanilor privind politica si tara lor.
Statele Unite erau in anii ^60 naucite de carisma lui Kennedy, cand propaganda pozitiva domina alegerile, pentru ca ulterior, dupa experienta Vietnam si „Watergate”, ea sa devina negativa si cinica. Cam cum se intampla lucrurile pe la noi!
Numai ca, americanii, au intors roata rapid. Ei cer acum candidatilor cu mesaje negative sa aduca si dovada acuzatiilor. Daca nu o fac, totul se intoarce impotriva lor! Un bun exemplu poate fi republicanul Dole, devenit antipatic alegatorilor prin insistenta cu care il ataca (nefondat uneori) pe Bill Clinton. Concluzia lui Dick Morris e clara: ,,Campaniile nu pot fi castigatoare daca se bazeaza pe un mesaj negativ.
Cel care a adus la Casa Alba un presedinte democrat, (el fiind din tinerete dedicat Partidului Democrat) si a schimbat poate istoria Rusiei si a Mexicului prin propulsarea lui Eltin respectiv a lui Vincente Fox, nu a ezitat sa devina consilerul majoritatii Republicane din Senat, pentru ca impartaseste parerea americanului de rand: „Suntem democrati sau republicani, dar inainte de toate suntem americani!”.
Nu intamplator revista „Time” scria despre Dick Morris ca este „cel mai influent cetatean obisnuit din America...un geniu vesel”. Daca nu cumva e chiar el un Machiavelli in secolul nostru...

SUS

FENOMENUL CRISTIAN TOPESCU

„As vrea sa fiu citit de o minoritate si cunoscut de o majoritate”
RENARD

Radioul, inventia lui Marconi, a fost cel dintai mijloc de comunicare cu publicul larg, transmisiile sportive debutand in anii ^20, cand au culminat cu relatarea directa de peste Ocean a unui meci faimos de box. La noi, in perioada interbelica, primul crainic sportiv cunoscut a fost Radu Vasilescu, ginerele lui Liviu Rebreanu, remarcat pentru debitul sau verbal deosebit, dar si pentru bogatia lui de limbaj. In ochii generatiei lui Mircea David, Bindea, Dobai, Baratki si a altor fotbalisti legendari, el devenise un fel de „ister Radio” extrem de popular, deoarece comentase meciurile nationalei de atunci - intre care partida cu Italia, campioana mondiala a momentului - alaturi de jocurile unor formatii populare, cum au fost Ripensia, Venus, Iuventus, Unirea Tricolor si altele.
Mult dupa razboi, in adolescenta mea, cucerise o enorma popularitate crainicul reporter Raul Bart, dar care in 1956 a cerut azil politic in Australia, pe timpul Olimpiadei de la Melbourne. Era un comentator frenetic, care imita stilul maghiarului Gustav Szepesi, de care se legasera jocurile formidabile ale Ungariei pana la mondialele de la Berna. A venit apoi randul lui Ion Ghitulescu, cel mai cunoscut crainic sportiv al Radiodifuziunii Romane, care a facut scoala prin ritmul alert al transmisiilor sale, stiind ca nimeni altul sa redea atmosfera stadioanelor.
In anii ^70, cand l-am avut oaspete intr-o emisiune directa la TVR pe Radu Vasilescu, acesta a comentat cu aprecieri trasmisiile mele sportive, remarcand insa ascensiunea unui tanar care incepuse sa se impuna, depasindu-l pe Dumitru Tanasescu, titularul de atunci al postului national. Numele lui - CRISTIAN TOPESCU. Cei care l-au incurajat enorm: EMANUEL VALERIU, TUDOR VORNICU si OCTAVIAN PALER.
De Cristi ma leaga multe amintiri, dar nu pot uita mai ales o scena dinaintea debutului sau la microfon, cand, in timpul unui concurs de calarie la Lugoj, unde era participant, in calitatea mea de reporter la Radio Timisoara i-am luat primul interviu. De pe atunci m-a impresionat cursivitatea lui in vorbire, ritmul si coerenta. "n plus, folosea pe intelesul tuturor limbajul tehnic al sportului hipic, calitate ce o dobandise de la tatal sau, marele calaret Felix Topescu, cel care a fost adevaratul lui dascal si critic, odata intrat in lumea televiziunii, omul care l-a imboldit mereu de-a lungul vietii.
Poate ca intr-o zi, in proiectul cartii mele ,,Viata fara cenzura, voi insera un capitol despre cenzura dura din anii aceia, care ne obliga sa vorbim despre oameni si situatii, prin smecherii de subtext. Astfel, in timpul campionatului mondial de fotbal din Anglia, in vara lui 1966, cuplul Topescu-Buhoiu inventase aparitiile de suete in pauza meciurilor, cand prezentam telespectatorilor fapte diverse - cenzurate pana atunci - din viata englezilor, din culisele jocurilor, aparitii care ne-au adus o enorma popularitate. Nu ne dadeam seama atunci ca deschideam o partie, care avea sa ne apropie de stilul reportericesc occidental. Dupa mai multi ani, colaborarea noastra in lumea sportului a luat sfarsit, Octavian Paler indemnandu-ma sa ma specializez in alta directie, Cristian Topescu si-a continuat drumul, devenind dintr-o personalitate originala si puternica legenda vie de azi. El va ramane, indiscutabil, in memoria a cel putin doua generatii, deoarece - pe langa talentul sau unic - a avut sansa sa fie prezent la victorii istorice pentru sportul romanesc, de la debutul Nadiei Comaneci, la neuitatele jocuri ale hanbalistilor, tenismenilor si fotbalistilor tricolori. Asa se face ca numele lui se alatura, aproape mistic, de o reusita romaneasca. In 1994, plimbandu-ne prin Pasadena, in California, ii spuneam lui Cristi ca daca va comenta meciurile nationalei vom castiga. Asa a si fost! Apoi, cand au relatat altii...
La toate aceste lucruri ma gandeam acum o saptamana, cand fusesem invitat de el la „Gala Cristian Topescu”. Mi-a si spus telefonic ca pot vorbi, ce vreau, pe scena Nationalului. M-am bucurat pana in clipa cand am aflat ca Televiziunea Romana va transmite evenimentul a doua zi. Am fost obligat sa renunt, deoarece cu doua saptamani in urma, conducerea postului public mi-a cenzurat TOT ceea ce vorbisem, in studiou, la aniversarea TVR-ului. Cristian ramane un prieten si coleg foarte drag, amandoi recunoscatori ,,mamei care ne-a lansat, dar actualul director general de la TVR, Valentin Nicolau, este, pentru mine, un tata vitreg al televiziunii la care am trudit o viata...

SUS

JURNALUL ANNEI FRANK

„Priviti-va de doua ori in oglinda, inainte de a va lua la harta”
CILIBI MOISE

O coincidenta placuta m-a adus la Casa Vernescu de pe Calea Victoriei. Exact a doua zi dupa ce mai-marii zilei anuntau public ca se infiinteaza un institut pentru studiul Holocaustului in Romania, condus de laureatul Premiului Nobel, Ellie Wisell- demonstrand lumii ca recentele speculatii ale presei israeliene si americane, privind un asa zis antisemitism romanesc, „descoperit” la Cotroceni, nu au nici o baza reala - intr-un cadru de exceptie, Teatrul Evreiesc de stat din Bucuresti a promovat un apropiat eveniment , prin productia apreciatului regizor romano-canadian Alexander Hausvater: spectacolul „Jurnalul Annei Frank”.
Orchestra teatrului, care realiza o atmosfera pitoreasca, cu parfum de Nazaret si Ierusalim, apropiata celei pe care am intalnit-o in bazarele si micile localuri din Israel, mi-a amintit ca, de fapt, romanii si evreii se pot lauda deopotriva cu faptul ca aici, la noi, in vestita gradina de vara „Pomul verde” de la Iasi, artistul si scriitorul Avram Goldfaden a pus bazele in 1876 ale primului teatru profesionist evreiesc din lume!
In plus, atunci cand se lauda cu productiile lor de pe Broadway, cu originalitatea acestui gen de spectacol, devenit tipic yankeu, americanii ar trebui sa stie ca musicalul de care sunt atat de mandri a fost nascocit de evreul roman Goldfaden...
Dupa ce Harry Eliad, directorul teatrului ne-a amintit ca institutia sa activeaza de 127 de ani, ne-a prezentat-o pe protagonista din noul spectacol, actrita Eugenia Brenda.
Cea care imi aducea in memorie eroina adolescenta, ascunsa inrtr-un pod de casa din Amsterdam, comentand cu ochii ei de copil nazismul si cruzimea celor care declansasera razboiul, a fost pentru cateva minute Anna Frank, desi ne citea din jurnalul fetitei care avea sa moara cu doua luni inainte de incheierea razboiului.
Dar cine este regizorul acestui spectacol care se adreseaza in primul rand constiintelor noastre? Un prodigios regizor si producator de radio, care doar la CBC Montreal a lucrat in engleza si franceza 250 de productii, predand in acelasi timp la universitati din Quebec, Montreal, Manitoba, Otawa, apoi la Universitatea din Tel Aviv, la faimosul institut Lunacearscki de la Moscova, dar si la Ann Arbour, in Michigan, in SUA, in Irlanda, Germania, Olanda si Scotia. Dincolo de premii si nominalizari, sunt spectacolele elogiate de presa, ca regizor sau dramaturg, cu „Fratii Karamazov”, „La Tiganci”, „Decameronul”, „Crima si pedeapsa”, „Livada de visini”, „Hamlet”, „Unchiul Vnia”, „Cum va place si altele”.
Evenimentul - caci, neindoielnic va fi un eveniment - este anuntat pentru luna ianuarie 2004 si va pune in evidenta subconsteinetul acestei fetite celebre prin destinul ei, condamnand inca o data totalitarismul si sistemul nazist. Interesant este ca spectatorii vor sta in decor pur si simplu, langa masa din ascunzatoarea familiei Frank, imlicandu-se astfel in tragedie. Reprezentatia va avea loc in limbile romana, idis, olandeza si germana.
Judecand dupa expunerea regizorului, trebuie sa ne asteptam la o gandire cinematografica, muzicala, (tinedrii actori vor canta si vor dansa in scena) avand ca tinta nu trecutul, ci prezentul!
Seara de la Casa Vernescu mi-a evocat intalnirile de pe vremuri din casele boierimii bucurestene, cand la un pahar cu vin rubiniu, actorii nu doar jucau pe scenea improvizata, ci stateau la taifas, cu lautarii langa ei, deopotriva cu jupanul si jupanitele...

SUS

GABY MICHAILESCU, AMANT AL TEATRULUI...

„Filozofia vindeca sufletul”
CICERO

Pe Gaby Michailescu il stiu de o viata. L-am zarit prima data, demult, langa Maria Tanase, al carui impresar era. Mi l-a recomandat apoi, cu caldura, ilustrul cantaret de opera Petre Stefanescu-Goanga, caruia i-a organizat sute de turnee, pana prin 1970, an in care aveam sa iau un ultim interviu maestrului, inainte de a orbi, la palatul Mogosoaia, document pe care TVR-ul aud ca l-a redifuzat mai zilele trecute. „Scarpia” din „Tosca”, imi pare inca viu...
Imi facusem o imagine mai exacta despre scriitorul-impresar inca de pe vremea cand, tanar reporter de televiziune fiind, ma intalneam zilnic cu marile celebritati ale artei, culturii si scrisului, la faimoasa masa de la fostul restaurant „Berlin”, devenita intre timp „masa a umbrelor”. Pentru ca au plecat de langa noi Tudor Musatescu, Stefanescu-Goanga, Ion Baiesu, Alecu Popovici, cupletistul Nicu Kaner, de la faimosul teatru al lui Constantin Tanase (autorul versurilor cantecului „Mi-am pus busuioc in par”), iluzionistul Aurel Iosefini si altii.
Poetul Gh. Tomozei i-a schitat admirabil portretul, atunci cand scria despre Gaby ca e „un amant” al lumii teatrului si amintirile pe care le risipeste prin ziare si reviste sunt demne de gravurile de epoca evocand Bucurestii, ale mult-citatului si nestiutului C. Bacalbasa; ele propun, alaturi de tomurile lui Massof, o istorie insolita a miscarii teatrale romanesti interbelice.
L-am cunoscut pe Ion Massof, toba de carte atunci cand era vorba de teatrul romanesc, dar prefer istoria aceluiasi teatru, in anecdote insa, asa cum face „o vorbeste” Gaby Michailescu.
Din pacate, putin stiu ca decanul de varsta al impresarilor romani si pitorescu autor de evocari teatrale, stranse in numeroase carti, incepand cu „Vinurile pritocite” ale lui Brezeanu si incheind cu volumele din ultima vreme, intre ele, „Cu si fara machiaj”, sau scrierea dedicata printului Ion Ghica, ilustrul director al Scenei Nationale, traieste retras in locuinta sa din Bucuresti, fiind la cei 93 de ani ai sai un ghid fara egal in lumea Thaliei. L-am vizitat zilele trecute si ma urmareste privirea lui scaparatoare, inteligenta sa imaculata, exercitiile de memorie care ar intimida pe oricine. Radios, ca acum 20 de ani, Gaby Michailescu e gata sa incepem un serial de convorbiri pentru televiziune, incredintand astfel posteritatii lucruri numai de el vazute si stiute. Ca si Gaby, ma intreb daca in lumea noastra de azi, tot mai mercantila, indemnata de animatori mediocri popositi prin televiziuni spre zonele gri ale subculturii, se va gasi un post - public sau particular - dornic sa preia acest tezaur. Colegul Cornel Medvedov, un apropiat al gazdei, care m-a insotit in vizita, este convins, ca si mine, ca acest monument viu al spiritualitatii romanesti merita mult mai multa atentie din partea mai-marilor culturii. Editorii de carti ar trebui sa se bata ca sa-i tipareasca scrierile, directorii de teatre sa-i foloseasca bogata-i arhiva in muzeele acestor lacasuri, iar realizatorii de filme documentare ar fi obligati sa-l foloseasca cat mai des, ca pe o enciclopedie vie a lumii noastre artistice de altadata.
Vazand scenele filmate in ultimii ani la Palatul Cotroceni, in care apareau diferite personalitati decorate de Presedinte, afirm cu convingere ca printre cei dintai care meritau o medalie pentru „Serviciu Credincios” se numara Gaby Michailescu, un spirit care vine de departe, facandu-ne sa-i pretuim pe cei care ne-au transmis frumusetea graiului si spiritului acestui colt de pamant.
Avea dreptate Tomozei sa-l numeasca „amant” al teatrului. Un amant care nu si-a tradat niciodata iubirea...

SUS

ROMANIA NUMITA BRANCUSI

„Sunt oameni care mor de batranete la 40 de ani”
RENARD

Fac parte dintre misticii care sustin ca Brancusi nu s-a nascut in Gorj, la Hobita-Pestisani, ci ca el a fost un dar al lui Dumnezeu. Ca Marea, Dunarea, Carpatii, pamanturile din Campia Romana si obcinele Bucovinei. Nu sunt cronicar de arta, dar despre Constantin Brancusi am scris in numeroase randuri, am realizat filme documentare, cautandu-i pasii, de langa Baile Sacelul (plasa Novaci) - localitatea de bastina a tatalui meu- la casa din Pestisani, unde credeam, in naivitatea mea, ca s-ar fi nascut artistul, la mesterul pentru care a lucrat in Craiova dulapuri banale, prin Parisul , care il omagiaza si azi ca un adevarat Demiurg, onorandu-l cu prezenta atelierului sau in cel mai sofisticat centru artistic si cultural din lume. Am trecut Oceanul, si -am gasit cu mandrie de-a lungul intregii Americi capodoperele lui, in Muzeul de Arta Moderna, (cu o sala unica!) la Metropolitan si la Guggenheim, in New York, la faimosul muzeu inchinat lui Rodin, in Philadelphia - unde numai el si Picasso dispun de spatii separate - la Simion Museum, aflat nu departe de casa mea din California, la Washington, la Chicago - unde am stat multa vreme sa admir „Sarutul” si pe „Doamnisoara Pogany”.
La vremea „Drumurilor europene”, i-am cunoscut pe inginerul Georgescu-Gorjan, omul care a ridicat Columna de Targu Jiu, pornind de la o macheta de cativa centimetri, si pe iilustrul brancusolog Barbu Brezeanu, care prin relatiile sale la ambasada USA din Bucuresti, a reusit sa imi aduca singurele imagini filmate ale lui Brancusi, probabil pe vremea cand lucra pentru familia Mayer, din Statele Unite. Cu siguranta ca multi dintre dumneavoastra le-ati vazut, pentru ca sunt unicele descoperite pana azi, ele fiind preluate de nenumarate ori de televiziunile din tara (evident, fara a indica sursa!) infatisandu-l pe sculptor cioplind in aer liber. Tin minte si azi, ce emotie a produs in Romania aceasta secventa, pe care am ilustrat-o cu muzica lui Gh. Zamfir. Ma opreau oamenii simpli pe strada, extrem de emotionati, pentru a-si exprima bucuria ca „l-am adus acasa pe Brancusi”. Pentru majoritatea romanilor Brancusi fusese pana in ziua aceea un fel de legenda, un om care n-a existat decat in albume.
A fost un moment de extraz, care a innobilat stradaniile mele de a gasi in aceasta lume grabita si superficiala pasii unui creator fara pereche, pe care noi nu-l pretuim inca la adevarata lui valoare. Ce poate fi mai convingator ca, imi spunea fostul lui colaborator, inginerul Gorjan, decat faptul ca la un moment dat, americanii, in goana lor de a detrona cea mai inalta constructie din lume - care era la ora aceea Impire State Bulding din New York - se gandeau la o cladirea care sa aiba chipul Coloanei brancusiene. Numai moartea a stopat acest proiect indraznet, facand loc Turnului Sears din Chicago, care pana la aparitia „Gemenilor” a detinut suprematia inaltimilor.
In cimitirul din Montparnasse, unde e ingropat Constantin Brancusi, am ajuns dupa ce lecturasem cartea scriitorului romano-american Peter Neagoe (alt mare necunoscut pentru romani, (a se vedea cartea „Sfantul din Montparnasse”), avand bucuria sa admir, nu departe de mormantul lui, o alat varianta a „Sarutului”, care strajuia la capataiul a doi indragostiti, tineri care s-au sinucis deoarece parintii nu acceptasera sa fie impreuna. Cum relegia cere ca sinucigasii sa fie asezati la colt de tintirim, Brancusi a ridicat acest monument, tocmai pentru a determina vizitatorii sa treaca si pe la capataiul lor, cunoscabndu-le tragedia, o varianta la „Romeo si Julieta” a lui Shakespeare.
Ma veti intreba de ce ma gandesc tocmai acum la Brancusi? Pentru ca, o veche dorinta, aceea de a relua filmele mele despre el, s-a lovit de o realitate cruda. Cu decenii in urma, cand filmasem la Pestisani, autoritatile culturale prezentau publicului casa din Hobita drept locul unde s-a nascut artistul. Abia de curand aveam sa aflu adevarul: e un fals grosolan, caci adevarata lui casa, a fost demolata de vreun an, caramizile si barnele originale fiind depozitate intr-o magazie. Si asta dupa ce mostenitorii a vandut-o pentru 5 milioane si un cal! Puteti sa credeti?
Nu stiu ce a intentionat sa faca Ministerul Culturii, dar ne aflam in fata unei adevarate profanari. Casa care insemna Brancusi - e distrusa ! Iar alata, la 200 de metri, mai e inca prezentata lumii ca fiind cea originala.
Oare ministrul Razvan Theodorescu e la curent cu aceasta nenorocire ? Nu cred. Dar inspectaorii, care trebuiau sa-si faca treaba, stiau de demolarea casei natale? Si ce au facut?
Rapoarte?...
Si uite asa, imi dau seama inca o data, ca nenorocitul articol de acum cateva decenii, din „Contemporanul” - in care Brancusi era luat in bascalie, iar statul roman refuza sa-i accepte donatia, determinandu-l sa ia cetatenia franceza, pentru a lasa Parisului, nu Bucurestiului, comoara sa - nu este o simpla intamplare! Ne mandrim cu Brancusi in fata strainilor, ii reproducem lucrarile pe timbre si in stadurile unor expozitii internationale, dar stam cu gura cascata in fata unui act criminal, ca cel de la Hobita?!
Daca am fi stiut sa ne facem datoria, azi simbolul Romaniei, in fata strinatatii nu devenea Dracula, ci mesterul fara pereche de la Hobita Gorjului ! Dar, oare, suntem cu adevarat romani?!

SUS

AMERICA, AMERICA...

„Lucrurile nu se schimba; noi ne schimbam”
H. DAVID THOREAU

Eram in America, cand devenise clar ca razboiul din Irak s-a incheiat si ca, paradoxal, printre tarile care ar putea avea mari benefcii in urma contextului belic se afla si Romania. Dincolo de contracte si recuperarea datoriei facute de Saddam. Sosirea lui George Bush pe faimosul port-avion, in postura de co-pilot, pentru a declara finalul bataliilor - deci, implicit, victoria Aliatilor - ar putea sa para operetistica, daca nu as sti ca, intr-adevar, presedintele Statelor Unite este pilot pe nave supersonice si ca nu imbracase costumul de zburator doar ca sa-l vedem la CNN, ci pentru ca i s-a parut ca redevenind pilot pentru cateva ceasuri, se putea adresa mai direct, camaradereste, celor care au luptat in Golf. De altfel, presedintii J.F.Kennedy si George Bush-senior fusesra si ei in tinerete legati de Air Force (aviatie) si U.S. Navy (marina).
Urmarind scenele cu marinarii adunati pe coverta, mi-am amintit ca exact acum 13 ani, am filmat la Hollywood cu regizorul romano-american John Florea, de numele caruia se leaga multe filme binecunoscute, intre care „Delfinul Fliper”, „Blandul Ben”, seriale politiste, dar mai ales cea mai reputata revista ilustrata din lume, binecunoscuta „Life”, al carui diector a fost, detinand in acelasi timp si functia de fotograf personal al cuplului Stan si Bran, dar mai ales al celebrei actrite Marylin Monroe!
In aceasta calitate, reprezentand revista „Life”, conationalul nostru - ai carui parinti romani ardeleni imigrasera de langa Brasov - a fost singurul fotograf admis de USA pe crucisatorul „Missouri”, atunci cand imparatul Japoniei a semnat capitularea! Fotografia lui a devenit istorica.
Afirmam ca recentele evenimente din Irak par sa ne dea satisfactie - dupa 60 de ani de nedrepta asteptare - oferind Romaniei sansa de a fi propulsata economic, pentru ca interesele NATO s-au schimbat in favoarea noastra. Nu intamplator colonelul Ion Epure, care reprezinta armata romana la Tampa, in Florida, prezent la discursul televizat , la finele lui martie, al presedintelui George W. Bush, aflat atunci la Comandamentul Central al Fortelor Armate USA, oferindu-i lui Bush insigina de pe uniforma sa, cu inscriptia „Romania”, seful Casei Albe i-a strans mana, exclamand :„Multumesc, Romania”!.
Exista toate sansele ca unele din bazele militare americane amplasate din 1945 in Europa Occidentala, sa fie transferate la noi, mai ales dupa ce SUA a vazut care este pozitia Romaniei fata de NATO, care a fost reactia unor alaiti, dar mai ales cum s-au aclimatizat militarii americani in Dobrogea si cat de importanta este pozitia noastra geo-strategica, care poate fi un liant si nu un baraj ruso-american. Aparitia acestor unitati in Romania, inseamna , practic, structuri noi pentru militari- spitale, scoli, magazine, hoteluri- toate aducand noi locuri de munca. Bine platite!
In plus, prin contacte directe, vor apare sin alte implicatii complexe, facandu-ne sa intelegem cum vad americanii democratia, munca, familia, religia, ecologia, educatia, drepturile si obligatiile in societate.
Va trebui ca romanii sa stearga din mintea lor imaginea unei Americi false, produsa prin filmele de Hollywood, cu castigurile facile, cu opulenta din seriale ca „Dallas” si „Dinasty”, cu sclipirile din Las Vegas si peliculele politiste, care au invadat piata romaneasca. America e o tara in care se munceste din greu pentru fiecare dolar, in care exista cultul familiei si al drapelului instelat, in care majoritatea oamenior cred in Dumnezeu, unde, daca ai calitati deosebite si trudesti, poti ajunge, intr-adevar, multi-miliardar ca Bill Gats...
America mai cultiva inca un lucru, pe care trebuie sa-l re-invatam, purtandu-ne ca bunicii nostri altadata: sentimentul patriotic.
Asa ca nu intamplator imi amintesc in acest final de omul care a ajutat actul Marii Unirii, presedintele american Woodrow Wilsson, care spunea ca drapelul nu este simbolul unui sentiment, ci al unei istorii.

SUS

MOZAIC DUMINICAL

„In arta, economia e totdeauna frumusete”
HENRY JAMES

1. GHITA TURDA DIN SAPANTA
Adeseori, la Bucuresti sau in America, de cate ori ma intalnesc cu Ghita Turda ( mereu imi cere sa-i spunem „Ghita”, nu „Gheorghe”) imi aduc aminte de vatra lui din Ardeal, care si-a castigat o celebritate unica in lume datorita unui...tintirim.. Daca Parisul se mandreste cu cimitirele Montparnasse si Pere Lachaise - unde printre atatea celebritati isi dorm somnul de veci romani celebri, intre care George Enescu, Constantin Brancusi si delicata poeta, devenita printesa Anne de Noiles - iar la Milano exista un loc de veci, (Monumentale) ca un muzeu , in asezarea unde s-a nascut cunoscutul nostru interpret de muzica populara, un geniu popular - l-am numit pe Stan Patras - a nascocit Cimitirul Vesel.
L-am vizitat la inceputurile mele din Televiziunea Romana, cand hatrul din Sapanta mai traia. Surprins ca pe toate crucile multicolore existau nu cunoscutele epitafuri, ci cuvinte de spirit, inclusiv epigrame, am filmat aceast loc transilvan, difuzand pentru prima data in tara un amplu reportaj documentar. Doar norocul m-a ajutat sa scap cu fata curata, fiindca „,Tovarasa” a vazut emisiunea si s-a zburlit la sefii mei, deoarece ea a remarcat doar ca pe ecran apareau zeci de cruci! Or, cruci la TVR?!
De-a lungul timpului, Gh. Turda a participat la emisiunile mele, dar ne-am intlanit adeseori si in particular, ca doi amici. Amintirile noastre aveam doua puncte comune: Clujul - unde a absolvit Conservatorul (eu Filologia) si Statele Unite, unde a sustinut numeroase concerte, fiind extrem de iubit de romani. Mi-a trecut pragul casei, la New York si Los Angeles, si desi stiam ca lucra in Ministerul de Interne, nu am avut niciodata vreo retinere. Putea sa fie trimis, nu? In 1990, cand am intrat in posesia dosarului meu de la Securitate, m-am convins ca nu facuse niciodata o informare despre mine sau „Universul”. Asta in timp ce altii, pe care ii socoteam prieteni apropiati, ma „vandusera”...
Recent, am avut prilejul sa-l imbratisez barbateste pe Ghita, cu prilejul unui eveniment apar : implinirea a 55 de ani de viata si a 35 de ani daruiti muzicii. Un public numeros, in randurile caruia se manifestau entuziast aidoma noua chiar presedintele Romaniei si ministrul de Interne (bravo pentru excelenta organizare a evenimentului in Casa de Cultura MI), am vazut interpretul in ipostaze deosebite: alaturi de consatenii sai, din grupul „Sapantana”, pe care il si ajuta, cantand piesle care l-au consacrat, dar si dand viata unor roluri de opera („ Nunta lui Figaro”) , prezentand romante sau facandu-l pe Nicolae Herlea (aflat in sala) sa-l salute calduros pentru modul cum a cantat celebra cantoneta „O, sole mio“.
Prezentarea - deosebit de agreabila, chiar surprinzatoare - nu era datorita doar lui Octavian Ursulescu (ca intotdeauna, spiritual si spontan) ci lui Carmen Movileanu, de la TVR, pe care nu inteleg de ce televiziunea nationala nu o aduce din nou pe ecran, mai ales in asemenea spectacole, fiind potrivita chiar pentru rolul de amfitrion la „Cerbul de Aur”! A fost o seara de neuitat, cu prezente memorabile, incepand cu Irina Loghin, Petrica Pana, Florin Georgescu, Petrica Moise, Aurelian Temisan, Fuego, Narcisa Tcaciuc, Daniela Condurache, ansamblul „Ciocarlia” dirijat de Marian Alexandru, virtuozii instrumentisti Flavius si Adrian Petrescu, corul „Preludiu” condus de Voicu Enachescu si altii.
Ca si in prologul poetic al lui Realini Lupsa, dedicat carierei lui Gh. Turda, am simtit pret de doua ore si ceva ca arta e singura care ne asigura vesnicia.

2. CIRCUL REDIVIVUS
Dupa 1990, am trait cu convingerea ca circul romanesc a intrat in coma. Manejul era sarac, cladirea se scorojise, menajeria era aproape goala, iar spectacolele pareau organizate din obligatii contractuale. Si a coregrafiei, care infruntand toate prejudecatile isi pune in cap sa aduca un alt aer la circ. Sa imbine traditia din vremea lui Ciacanica cu aerul modern al galelor de la Monte Carlo.La inceput a fost contestata vehement - si chiar imi aduc aminte ca dupa ce o invitam in emisiunile mele de la Tele 7 ABC - imi telefonau tot felul de artisti, care ma mustrau ca o luam in seama . Mai ales ca ma stiau legat sufleteste de circul romanesc, unde am scris scenarii si am realizat reportaje cu artistii sai in Europa si America de Sud. Numai ca Brandusa Novac are o ambitie de tigroaica si a pornit la drum fara ezitari. Incetul cu incetul a reinviat o lume ce parea uitata.
Acum doua luni, m-a inviat in manej sa ofer o distinctie celebrei trupe Gabriel Mosoianu (trecuta in faimoasa Carte a Recordurilor!), cu prilejul finalei editiei a III-a a Galelor Circului. Au fost momente deosebite, fiindca erau rasplatite performantele circului romanesc.
Varful succesului a fost atins insa la Circul Globus zilele acestea, odata cu spectacolul „Stelele” circului mondial la Bucuresti, o imbinare spectaculoasa intre traditie si modern, intre lumea lui Sidoli si cea a revistei policrome, cu o trupa de balet pe care nu o poti vedea azi in alta parte prin Bucuresti!
Desigur, numerele internationale de dresura au tinut spectatorii cu sufletul la gura, fiindca ucrainienii Ludmila si Vladimir Sevcenco ne-au facut sa vedem tigri postati linistiti pe coama cailor, lei si tigri pusi sa execute numere ca niste pisicute, sau sa admiram focile dresate ale Ludmilei Ciugunova. Pe mine insa m-a impresionat cel mai mult romanii, Trupa Carneanu/Platinium realizand performante incredibile in arena. Abia acum am inteles de ce anul trecut, la Monte Carlo, a cucerit atatea aplauze.
Desigur, dupa multi ani, atractia principala au constituit-o cele 115 animale aduse in arena, de la tigri de Amur, la lei, leoparzi, struti, lame, cai, oari, vulpi la iepuri, foci, iepuri si chiar pisici, care cochetau cu urmasii lui Mikey Mouse!
Acest spectacol pe care il recomand copiilor, parintilor si ...bunicilor, are ca realizatori din afara arenei pe Brandusa Novac (scenariu si regia), Ana Butoiescu ( coregrafia si costumele), Vlad Gabrielescu si Gabriela Turturea (scenografia). Lume, lume, a venit Circul adevarat!....

3. JOCUL CU VIRUS
Pentru prima data in viata mea am intalnit un virus prietenos. Cand ma vede, sare pe mine si ma copleseste cu afectiunea lui. Cei din jur chiar isi pun intrebari de ce. Dar e un virus deosebit: nu declanseaza boli, nu creaza stari febrile, nu necesita medicamente si nici asistenta medicala. Probabil ca va intrebati daca nu am innebunit?
Nu, pentru ca de la o vreme am de-a face cu un virus special.
Mai exact, cunoscutul virusolog roman, membru al Academiei si savant extrem de pretuit pentru implicarea sa in viata cetatii, nimeni altul decat NICOLAE CAJAL, poate in amintirea profesiei sale, pe care a practicat-o decenii la rand (azi este octogenar), sau poate in spiritul umorului care il caracterizeaza, si-a botezat catelul VIRUS.
Ma si gandesc ce sceneta comica ar putea sa imagineze Dan Mihaescu, cu un personaj care aude sub ferestrele academicianului Nicolae Cajal, expresii ca acestea: „Virus, fii cuminte!” , „Virus, vino la mine!”, „Virus, du-te la Irina!”, „Virus, fii cuminte cu domnul Buhoiu” ...
Probabil ca la pensie, imi voi lua si eu o catelusa, pe care o voi boteza „TVR”.

SUS

POLITIE SI DESTINE

„Civilizatia-un sistem de previzibilitati cu care omul dezarmeaza surprizele”
LUCIAN BLAGA

Ma asteptam ca in ziua de 4 martie sa urmaresc mai multe emisiuni despre evenimentul petrecut acum 26 de ani, socotit cel mai mare cutremur de pamant din istoria moderna a Romaniei. Am vazut un mini-reprotaj la Realitatea si un medalion „Toma Caragiu ”, la TVR, unde, din nou, constat ca sunt uitate numele autorilor celor care au scris textele pentru Tomita, in cazul de fata, Dan Mihaescu.
Revenind la subiect, trebuie sa precizez existenta a doua motivatii privind subiectul tabletei de fata. Prima, ca atunci, in 1977, au murit, conform cifrelor oficiale (desigur, micsorate) 1.570 de oameni. Scriind si coordonand la vreme aceea o carte-document despre seismul catastrofal, pe care a tiparit-o in doar 20 de zile Mircea Radu Iacoban la editura „Junimea” din Iasi, mi-a fost dat sa meditez adeseori la unele destine umane, la vietile frante in cateva zeci de secunde, la straniile coincidente din seara aceea de vineri, ca si la intamplari, carora nu le-am gasit explicatii pana azi. Oare de ce indragita interpreta de muzica usoara Doina Badea, care trebuia la orele 21.22 si 22 de secunde sa fie prezenta pe estrada restaurantului „Cina”, ca in fiecare zi, nicidecum acasa, in blocul din spatele cladirii unde locuia Toma Caragiu, la doi pasi de faimosul bar de noapte „Continental”, a plecat din senin spre domiciliu, pentru a-si schimba toaleta, murind apoi in brate cu cei doi copii? Sau de ce cunoscutul scriitor Alexandru Ivansiuc, dupa ce a cumparat un tort de la cofetaria „Scala”, a zabovit la intrare, pentru a telefona ca soseste in vizita, exact in momentul cand intreaga cladire se prabusea peste el? Or, de ce, marele scriitor A. E. Baconscky, ca si Veronica Porumbacu, Savin Bratu si altii, nu au ramas in locuinta lor, in „vinerea neagra”, moartea atingandu-i in casele altora, timp in care apartamentele lor au ramas neatinse?
Sau, de ce tanarul de 19 ani, Corneliu Popescu, care l-a tradus pe Eminescu in engleza, la nivelul unor sonete de Shakespeare, in loc sa fie la meditatie, cum fusese programat (se pregatea pentru Medicina), a schimbat ora, venind dupa-amiaza, pentru ca seara sa-l prinda cutremurul langa mama sa, murind amandoi imbratisati, sub ziduri, in timp ce casa meditatoarei a ramas in picioare?
A doua motivatie vizeaza exact sensul din motto: pregatirea oamenilor, intr-un sistem organizat, care ar putea face oricaror surprize. Iata de ce am tinut sa am un nou dialog cu seful Politiei Romane, chestorul principal FLORIN SANDU.
Motivul? Pentru ca in situatiile de criza pe care le-am trait in strainatate - de la atacul terorist din timpul Olimpiadei de la Munchen - pana la cutremurul din California, din 1994, care m-a prins la in Hollywood - politia a fost in primplanul interventiilor. In SUA, daca se petrece ceva special, telefonezi la numarul 911, si in 2-3 minute apar politistii, urmati de pompieri si Salvare, iar daca e cazul, si de Garda Nationala. Cand vom avea un asemenea sistem in Romania? Generalul Florin Sandu imi spune ca in curand se va trece de la cunoscutul 955 (pentru Bucuresti) la 112, similar americanului 911, pentru toata tara.
Cu acest prilej, mai aflu ca politistii romani sunt pregatiti acum pentru situatii speciale, care pot include catastrofe nationale, dar si invazii straine. In asemenea imprejurari, e nevoie de ordine, de informatii rapide, de stoparea panicii, de protejarea oamenilor, de centralizarea datelor. Putini dintre noi stiu ca exista la noi, de exemplu, un Consiliu National pentru Prevenirea Dezastrelor, sau ca exista variante de interventii si instructiuni, cum s-a intamplat in 1977, recurgandu-se la experienta cutremurului din 1940.
Daca, Doamne fereste, un nou cutremur de pamant ar lovi Romania, producand victime, lucrarile de identificare a victimelor se va putea face prin politie, care dispune de aparatura pentru determinarea ADN-ului. Foarte curand, imi spunea tot chestorul principal Florin Sandu, Politia, care a cumparat deja licenta, va avea o cladire speciala pentru ADN, obtinand autorizatie internationala.
Cum in situatii de catastrofa, se gasesc indivizi fara Dumnezeu, care profita de agitatie, de situatia tulbure, si comit furturi din locuinte sau crime, politia a pus la punct o baza de date, cu amprentele digitale a peste 800.000 de persoane certate cu legea. O simpla comparatie de cateva secunde efectuata de computer si infractorul e identificat!
Deoarece paza buna trece primejdia rea, e bine de aflat ca in cazul unor situatii de dezastre sau razboi, politistii aplica procedurile de urgenta, iar tribunalele extind pedepsele spre maximum.
Odata cu demilitarizarea politiei si cu aparitia conceptului de institutie comunitara, am intrat si noi intr-un alt stadiu de civilizatie. Adeseori, destinele noastre se afla in mainile acestor oameni, in majoritatea cazurilor, prost platiti, dar care incearca sa fie mereu la datorie. Despre ei am simtit nevoia sa scriu azi.

SUS

LA CAPSA UNDE VIN TOTI SENIORII...

„La Capsa unde vin toti seniorii,
Local cu doua mari despartituri;
Intr-una se mananca prajituri
Si-n-tralta se mananca ...scriitorii”
N.CREVEDIA

Am avut sansa sa „vizitez cafeneau Capsa din anii ^30, nu fiindca atunci eram vreun ministru, purtand numele de Iuliu Maniu, Ionel Bratianu, Petre Carp, Al. Marghiloman, Dimitrie Sturdza, Take Ionescu, poeti ca Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, V. Voiculescu, sau prozatori care semnau Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, oameni ai teatrului, cum erau dramaturgul Barbu Delavrancea, regizorul Soare Z. Soare, Puiu Iancovescu, Alexandru Cazaban sau neuitatul epigramist Pastorel Teodoreanu, toti vizitatori statornici ai cafenelei si restaurantului infiintat de fratii machedoni Anton si Vasile Capsa, care initiaza acest negot mai intai pe Podul Mogosoaiei, la Hanul Damari, peste drum de biserica Zlatari, personaje din care urma sa ma reincarnez in cel ce sunt azi, ci din cauza ca realizam in anii '80 la TVR ciclul de filme „Trubaduri de altadata”, fiind astfel nevoit sa rascolesc arhiva de filme documentare din epoca”.
Mi-a ramas si acum in minte faimoasa secventa de pe Calea Victoriei, pe care, exact in dreptul Capsei, treceau automobile de epoca, alaturi de birje conduse de muscali, in care isi etalau toaletele bucurestencele cu dare de mana, aceleasi pe care Ion Vasilescu avea sa le imortalizeze in cantecul lui „Fetite dulci, din Bucuresti”, iar Ionel Fernic sa ni le readuca in memorie cu romanta sa „Iti mai aduci aminte, doamna?”, lansata de Jean Moscolpol, solist in mare voga, si el prezent adeseori in saloanele „Capsei”, unde venea sa-si bea „svartul” (un preparat special de cafea), alaturi de colegii lui Titi Botez - neuitatul interpret al tangoului „Femeia”, eterna poveste, Cristian Vasile - care incantase cu memorabilul cantec „Zaraza”, si de actorii de la „Carabus”, Constantin Tanase insusi evocand in cupletele lui aceasta cetate a boemiei romanesti.
Am crezut pana deunazi ca toate acestea sunt doar amintiri, ca la restaurantul si cafeneaua Capsa poate exista doar o „masa a umbrelor”, unde ii voi intalni pe Radu D. Rosetti, marturisind-ne ca tatal sau a scris cartea „Intre Capsa si Palat”, iar el „Capsa pe front”; pe Gala Galaction, care isi arata admiratia fata de faptul ca, iata, trei generatii romanesti din familia Capsa duce traditia cofetarilor inceputa in anul 1852, ajungand la nivelul localurilor cu faima de la Paris, Berlin, Lipsca ,Viena si Londra - intrecandu-si concurentul, care era nu mai putin renumita cofetarie ,,Fialcowsky; pe misteriosul „Claymoor” primul nostru cronicar monden (de fapt Misu Vacarescu, din familia boierilor Vacaresti) ), ale carui articole in ziarul „,Independence Roumaine” erau extrem de populare. Va puteti imagina scena aceea emotionanta, cand marea tragediana franceza Sarah Bernardt, statea intr-un salon de la „Capsa”, ascultandu-l pe pe lautarul Ciolac, cantandu-i o romanta? Sau pe diva Parisului, Josephine Baker, flirtand la „Capsa” cu Alexandru Giugaru, cu care a consumat discret o idila amoroasa? Sau vi-l inchipuiti pe Puiu Iancovescu, afirmand ca la „Capsa” transpira cele mai mari secrete din lumea politica, care l-au facut si pe Titu Maiorescu sa exclame pe cand era prim ministru: „Capsa, tot Capsa!”.
Pe mine m-a dus la ,„Capsa prima oara regretatul pamfletar si caricaturist Neagu Radulescu, care mi-a si aratat masa la care obisnuia sa-si soarba svartul Al. O. Teodoreanu.
Zilele trecute, un eveniment aniversar m-a adus din nou in acest local unic, pe care il stiam transformat de vreo trei ani in santier. In primul rand, privind cladirea din afara, nu puteam sa-mi imaginez ca adaposteste 64 de camere de hotel, dotate la nivel de cinci stele. Ba, pot spune, ca unul care a vazut candva, la invitatia regretatului Mihai Botez - pe atunci ambasadorul Romaniei la ONU - camera lui de la celebrul hotel „Waldorf Astoria” din New York, ca intre cele doua, prefer sa fiu gazduit la „Capsa”, devenit din nou un reper al Bucurestiului in mileniul trei! Cat despre lista de bucate, nici nu vreau s-o evoc, fiindca simt ca se duce naibii regimul meu alimentar restrictiv!... Asta i-o spuneam si lui Marian Bucur, care, spre satisfactia mea, a facut tot ce se poate pentru a reda stralucirea acestei case, un reper de peste 150 de ani in istoria tarii, inca o dovada ca suntem de mult in Europa Occidentala, ca civilizatie si spiritualitate.
Imi doresc ca odata si odata sa refac duelurile cu epigrame incepute la Capsa, printre marii „spadasini” numarandu-se I.L. Caragiale, D. Teleor, Cincinat Pavelescu, Pastorel Teodoreanu, N. Crevedia, Radu D. Rosetti, G. Toparceanu si atatia altii. Ca si Odobescu, in cunoscuta sa lucrare „,Pseudokynegetikos”, nu-mi ramane decat sa va spun:„Du-te intr-o dimineata la Capsa...”

SUS

UITAM AROMANII?

„Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul”.
EMINESCU

Dupa aprecierile unora, fratii nostri de limba si de sange, romanii - pe care ii numin adeseori machedoni - sunt raspanditi azi pe intregul teritoriu national, dar si in Grecia, Albania, Macedonia, Statele Unite si Europa Occidentala, numarand ,dupa unii, peste un milion si jumatate de suflete. Desigur, nu-i putem considera o minoritate, (ca pe sasi ori pe unguri) fiindca aromana, asa cum invatasem eu in facultate citind studiile lui Th. Capidan, G. Weigand , Pericle si Tache Papahagi , este un dialect al limbii romane, desprins din daco-romana acum un mileniu, in secolele XII-XIV aromanii fiind atat de numerosi, incat cronicarii bizantini numeau Tesalia ,,Vlahia-Mica! Pastori, ei ajunsesera in muntii Pindului, chiar pe Olimp, intemeind orase infloritoare, cum au fost Moscopole - cu peste 60.000 de locuitori, avand tipografii, scoli, centre comerciale - sau Bitolia, despre care scria Nicolae Iorga. Sa nu uitam ca Meletie Macedoneanul, egumen al manastirii Govora, priceput tipograf, a scos de sub teascuri „Pravila cea mica de la Govora”, la 1640.
Bunica mea din partea mamei era legata de o faimoasa ramura de aromani, despre care n-am mai auzit vorbindu-se demult, desi a jucat un rol important in redesteptarea nationala din Ardeal: familia Mocioni. Obligata sa se refugieze de la Moscopole din cauza turcilor, a luat drumul Banatului, al Vienei si al Budapestei. Alexandru de Mocioni, bunaoara, deputat dietal, reales la Lugoj, a publicat chiar sub cenzura ungureasca studii deosebite, cum au fost cele intitulate „Constiinta nationala”, aparut in „Romania Juna”, sau „Libertatea presei”. Muzician (compozitor si pianist) in acelasi timp, alaturi de fratele sau Eugen, organiza in casa lor din Pesta reuniuni faimoase, la care tinea sa participe insusi marele Franz Liszt.
In paranteza amintesc ca tot un Mocioni, adica Mocioni-Starcea, a donat regelui Mihai castelul de la Savarsin.
In secolul al XIX-lea, la Viena, o serie de banci mari aveau directori si actionari de originea macedo-romana, printre care familiile Dumba si Sine!
Desigur, figura emblematica pentru fratii nostri aromani este cea a mitropolitului Transilvaniei, Andrei Saguna, numit chiar de imparartul de la Viena, ca mai tarziu sa prezideze Marea Adunare de la Blaj si devenit ulterior membru al Academiei Romane. El este cel care a implicat biserica in lupta pentru cauza nationala. Intr-un viitor apropiat mi-am propus sa adancesc figura acestui mare patriot, al carui arbore genealogic continua pana azi prin Dan Drosu Saguna, presedintele actual al Curtii de Conturi a Romaniei.
Revenind la aceasta populatie atat de numeroasa, imi pun intrebarea: devreme ce ea numara cu mult peste un milion si jumatate de suflete, de ce nu se difuzeaza la Televiziunea Romana, mai exact la TVR International, (cum face Radio Bucuresti) emisiuni permanente in aromana? Sa nu se stie ca exista comunitati masive in muntii Pindului, la Salonic, in toata Albania, in Macedonia, ca si la Bridgeport si in Los Angeles, marile orase din SUA?
In 1994, la campionatul mondial de fotbal din America, cand numele lui Hagi era pe buzele tuturor, am tras o hora cu amicii mei machedoni de acolo, care a durat peste 2 ore! De altfel, familia de machedoni Grosu (originara din Constanta), care organizase festivitatile, a devenit celebra la Hollywood gratie faimoaselor retete de pizza, inspirate si din placintele dobrogene cu spanac, detinand azi mai multe pizzerii in Los Angeles, reteaua „New York Grecos Pizza”, una din ele aflandu-se pe „,Bulevardul Stelelor”, chiar in fata Teatrului Kodak, unde se decerneaza premiile Oscar!
E imposibil ca in spatiul acestei tablete sa insir macar numele unor celebritati care provin dintre aromani. Voi aminti, totusi, pe scriitorii G. Murnu - cel mai inspirat traducator al capodoperelor ,„Odiseea” si „Iliada” din literatura universala- N. Batzaria (Mos Nae), sculptorul Paciurea, pictorul Pericle Capidan, diplomati Lahovary (fost ministru de externe) si Marcu Beza, medicii familiei Djuvara, pe neuitatul Exarcu -cel cu sloganul „Dati un leu pentru Ateneu”- faimosii frati Capsa, (cofetaria, hotelul si restaurantul lor au implinit 150 de ani), actorul George Vraca, balerina Floria Capsali, cantaretul Jean Moscopol, fratii Minovici (primul tratat din lume de medicina legala); apoi, lumea teatrului contemporan, in primul rand cu Toma Caragiu, cu surorile Cocea (inclusiv N.D. Cocea), Ion Caramitru, Nicu Constantin, Gabriel Cotabita, Stere Gulea, pentru a ajunge lin in arena sportului cu Dan Coe, Hagi, Cristian Gatu, Gigi Becali si multi altii. De aromani e legat Schitul Darvari, ca si numele altor faimoase familii, intre care Zappa, Costaforu, Caracas, Simota.
Stiati ca mama cunoscutului om politic american Dukakis - care a concurat contra lui Reagan la presedentie - avea o mama macedo-romana?
Revenind la Eminescu, as completa motto-ul cu o fraza din „Sarmanul Dionis” .In om e un sir nesfarsit de oameni...

SUS

PRIMAVARA LA HOLLYWOOD

„Ars lunga, vita brevis (Arta e lunga, viata e scurta)”
HIPPOCRAT - varianta latina

La ora cand aceste randuri vor iesi de sub tipar, la Hollywood s-a incheita marele spectacol al Premiilor Oscar, cel mai mediatizat eveniment artistic din istorie, daca am in vedere ca de fiecare data Gala Premiilor Oscar se difuzeaza in peste 100 de tari, fiind de trei sferturi de veac spectacolul cel mai popular, care imbina arta cu mondenul.
In adolescenta, citisem cartea lui Ion Cantacuzino, primul nostru critic de film, care zugravise extrem de pitoresc „,Fabrica de vise” si calatoria lui in California, ma familiarizasem cu America datorita volumului de memorialistica a lui Nicolae Iorga, rasfoisem jurnalul din Lumea Noua al Reginei Maria, parcursesem cu nesat vechea colectie, colorata in sepia, a revistei „Cinema” ,din perioada interbelica, asa ca aveam o imagine oarecare despre orasul pe care il ravnesc toti pustanii si fetele, aspiranti la glorie. In plus, ca banatean, cunoscusem legenda lui Johnny Weissmuler, neuitatul interpret al seriei de filme „,Tarzan”, despre care stim ca se nascuse la Timisoara. Ceva mai tarziu, ca realizator la Televiziunea Romana, aveam sa-l descoper si chiar sa iau un interviu nepotului sau, care locuia in orasul de pe malul Begheului. Semana ca doua picaturi de apa cu faimosul actor, din perioada cand era campion olimpic la inot. In acelasi timp, vechiul director al liceului „Corioaln Brediceanu”, profesorul Aurel Peteanu, ma pusese la curent cu biografia altei vedete de la Hollywood, primul interpret al filmelor „Dracula”, cel care isi luase pseudonimul artistic de la orasul meu natal, numindu-se „Bella Lugosi”. In cazul din urma surpriza avea sa fie si mai mare, cand peste ani, chiar la Hollywood, aveam sa aflu de fiul celebrului actor, avocat in Los Angeles, care a facut o confidenta uluitoare, trecuta si in cartea sa despre Bella Lugosi: actorul lugojan a debutat in teatru, la Budapesta, sub numele de afis ARISTIDE OLT !...
Trebuie sa va marturisesc ca in vara lui 1981, cand am aterizat pentru prima oara la Hollywood, am trait o mare deceptie; orasul sclipitor din filmele alb-negru cu Stan si Bran, cu Charlie Chaplin, locul unde se realizasera atatea filme de neuitat, de la „Casablanca” la „,Pe aripile vantului”, de la peliculele cu cowboy, turnate in Nevada si prin Marile Canioane, dar cu interioarele construite in California, la Burbank -tot un cartier care e legat de Hollywood - era o biata localitate, cu multe case parasite, cu strazi inghesuite, gata-gata sa-si dea duhul. Singura atractie o constituia celebrul „Bulevard al stelelor”, cu Teatrul Chinezesc, Cinematograful de premiere Paramount si vechiul hotel „Roosevelt”, unde avusese loc prima editie a premiilor Oscar, trofeu care nici macar nu se numeau la debut astfel. In rest, mizerie, drogati, lipsa de siguranta, vitrine ponosite si grupuri de turisti, care treceau doar ziua pe strazi, de frica borfasilor. Nici cunoscutul spectacol anual al Academiei de Film nu se mai organiza demult in Hollywood, ci in centrul orasului Los Angeles, mai exact in Marele Templu Masonic!
Incetul cu incetul, orasul care parea sa moara, a primit deodata un suflu nou, au inceput sa fie reconstruite cladirile de acum 70-80 de ani, alaturi de altele, suple, cu o linie moderna. Ca in fata unui adevarat miracol, sub ochii mei, vechea cetate a filmului a renascut. Turisti din toata lumea au dat din nou navala la Hollywood, atrasi de miturile acestui oras unic, salile de concert unde se produceau mari vedete, se acordau premiile Emmy sau Globul de Aur erau din nou pline, iar la turul studiourilor Universal trebuia sa stai la rand cu orele pentru a vizita lumea vrajita a filmului. Asa se face ca la ora actuala, si datorita acestei localitati din California, industria filmului si a muzicii aduce Americii mai multi bani decat industria de armament!
Mi-am dat seama ca e un suflu nou, mai ales atunci cand am avut prilejul, inainte de 1989, sa-l insotesc pe Gheorghe Zamfir la studiourile „,MGM”, unde compusese muzica pentru filmul „Karate Kid”. In cativa ani, centrul orasului a devenit de nerecunoscut. Ca din pamant, intre doua-trei calatorii de ale mele pe ruta Los Angeles-Bucuresti, s-a ridicat splendidtul complex al Teatrului Kodak, de pe Bulevardul stelelor, unde anul trecut a avut loc prima ceremonie Oscar. La a 74 editie, mult ravnitul spectacol, revenea la 50 de metri de locul unde se nascuse...
Din pacate, si editia de anul trecut, si cea jubiliara, a 75-1, s-au desfasurat sub auspicii sumbre; acum un an, se impusese un aer sobru, datorita tragediei de la 11 septembrie 2001; duminica, aceeasi atmosfera, generata de razboiul din Golf. In 2001, ca intr-un film triller, deasupra salii de spectacole zburau elicopterele politiei, strazile erau baricadate, iar agentii FBI probabil ca erau cat jumatate dintre spectatori si participanti. Acum, s-a vazut, pe langa masurile de securitate de la editia 74, a fost eliminat unul din cele mai spectaculoase momente ale Oscarurilor din toate timpurile: sosirea pe covorul rosu a celor mai cunoscuti actori, regizori, producatori, prilej de etalare a unor toalete ce costau milioane de dolari. Daca inainte de 2001, „,Universul” fusese acreditat la Oscar, de unde a relatat si pentru ziarul „National” din Bucuresti, acum accesul in zona respectiva a fost blocat, multimea de reporteri multumindu-se sa vada starurile doar in momentul cand, coborand din masina, urcau scarile de la Teatrul Kodak.
Ca si anul trecut, stiu un roman-american, caruia restrictiile din acest perimetru ii sunt extrem de favorabile. Stelica Grosu, e un constantean machedon, care poseda impreuna cu familia sa un cunoscut lant de pizzerii, extrem de apreciat in Hollywood, inclusiv pentru ca a adaptat placinta noastra dobrogeana cu spanac la pizza americana, lantul de restaurante „Greco^s New York Pizza” avand deja o mare faima. Acum un an, fiind plasat exact la 20 metri de Teatrul Kodak, restaurantul romanului nostru a cunoscut o mare afluenta, deoarece, strada fiind inchisa, toti agentii de la FBI, Secret Service, politistii, cumparau pizza de la el!
Sper ca intr-un viitor nu prea indepartat, sa ma bucur de aceeasi libertate de miscare in lunga seara a premiilor Oscar. Si, cine stie, sa asist poate chiar la nominalizarea unui film romanesc pentru Oscar. Apropo, stiati ca Sergiu Nicolaescu a ratat de 3 ori nominalizarea, cu filmul „Mihai Viteazul” avand sanse mari de izbanda.
Si apoi, de ce nu sanse pentru cineastii romani? Pana una, alta, sa nu uitam ca faimosul nostru compatriot, regizorul Jean Negulescu, a realizat o performanta, filmul „,Titanic”, turnat de el in 1953, obtinand premiul Oscar pentru scenariu. Dupa cum se pare, si ca autorul cunoscutului film „Apartamentul”, rasplatit tot cu premiul Oscar pentru scenariu, era ...roman!
Ma bucur sa stiu ca la cea de a 75-a editie, Televiziunea Romana a fost prezenta, in sfarsit, la Hollywood,cu simpatica prezentatoare Tania Budi, cea care in urma cu ani era cranica emisiunilor noastre „,Tele Romania USA”, difuzate in Los Angeles, Sacramento si New York.
I-am urat succes in misiunea ei americana, dar am omis sa-i spun ca langa hotelul ei se afla si cimitirul unde, printre altii, se odihnesc Marilyn Monroe si Dean Martin, actori pe care cinefilii romani ii iubesc atat de mult.
Desi in California primavara tine o jumatate de an, sper ca cea din anul 2004 sa fie mult mai senina. Pe cer si in sufletele noastre.

SUS

„PE CINE NU LASI SA MOARA...”

„Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita”
Cugetarile lui MURPHY

Cu sarcasmul si umorul lui acid, Mark Twain - scriitorul american care mi-a fermecat copilarie cu povestirile lui Tom Sawyer si Huckleberry Finn pe Mississippi - spunea la un moment dat ca daca alegi un caine flamand si-i asiguri prosperitatea, nu te va musca. Aceasta este principala deosebire dintre un caine si un om!
Mi-au venit in minte zilele lui amare, gandindu-ma la criza morala prin care trece societatea romaneasca, mai ales dupa 1989.
Calitati morale, care mi se pareau ca anulau, in parte cel putin, evaluarile sceptice ale lui Emil Cioran, cum sunt spiritul de solidaritatea, omenia, recunostinta, bunatatea, mila, au devenit tot mai rare la cei din jurul meu. Prietenii imi spuneau ca totul s-a schimbat in perioada postdecembrista. Eu nu cred. Mai degraba socotesc ca majoritatea dintre noi aveam asemenea carente morale ca si inainte, numai ca in urma cu 12 ani toti se cenzurau in comportament, pe cata vreme acum lumea se comporta fara nici un control.
Ca dovada ca nimic nu-i nou sub soare, am putea sa ne intrebam de ce Titulescu dupa cearta cu regele Carol al II-lea nu a mai revenit niciodata in tara, parasindu-si pe vecie palatul de la Sosea; sau de ce I.L. Caragiale a plecat in cunoscutu-i autoexil, scarbit de un proces penibil, de la Berlin revenind doar intr-un sicriu simplu de brad; ori de ce marele Constantin Brancusi s-a suparat atat de rau pe autoritatile romanesti din anii ^50, incat a fost obligat sa-si doneze lucrarile si celebrul lui atelier de la Paris statului francez, astfel incat azi il putem admira pe malul Senei, nu in tara lui natala. Iar exemplele ar putea continua.
Pe mine insa ma intereseaza - mai mult decat aderarea la NATO si admiterea in Europa Unita - comportamentul conationalilor mei. Fara un climat moral sanatos nu poate fi vorba de o prosperitate nationala adevarata. Scepticilor le recomand sa mediteze la performanta extraordinara a bunicilor nostri, care in nici doua decenii - dupa anul 1918 - au facut din Romania Mare o respectata tara europeana, cu un nivel de trai care a atins un apogeu incredibil in 1938. Si asta datorita in primul rand marilor lor calitati morale.
Intr-una din seri, l-am ascultat pe Toni Grecu zicand in gluma ca isi doreste un turneu prin tara - ceva in genul muzicii anti-drog - sponsorizat de statul roman, (eventual de Ministerul de Interne, zicea el cu haz) cu care prilej Divertis sa prezinte in primarii si institutiile de stat un show despre... coruptie. Ce i-ar mai apluada, intre altii, depunatorii de la FMI, Caritas si de la alte escrocherii, carora guvernantii de ieri si de azi nu le-au dat de cap, fiindca itele merg foarte sus!
Dar pana sa judecam autoritatile si climatul tot mai lipsit de marile repere morale, sa ne privim unii pe altii in ochi si sa constatam in ce abisuri ne prabusim uneori. Chiar cel care vi se adreseaza in acest colt de pagina a trait recent o experienta abominabila.
In ultimii ani de domnie ai lui Ceausescu, intr-una din fioroasele lui temnite isi petrecea zilele, in asteptarea executarii pedepsei cu moartea, un tanar, acuzat de un act nemaiintalnit de denuntare a regimului comunist. Cunoscandu-l de pe vremea cand eram familiarizat cu marinarii, am inceput o campanie furimbunda la New York pentru salvarea lui, publicand in „Universul” diferite articole si aducand la cunostinta autoritatilor americane tragedia sa. Mai mult, in conditii pe care nu mi le explic nici azi, Securitatea nu a intrerupt convorbirea mea telefonica cu mama sa, aflata la Constanta, care mi-a dat un interviu cutremurator. Sfidand realitatea, am trimis, oficial, prin posta, un pachet cu alimente, dulciuri si haine, la inchisoarea unde era incarcerat, asteptand in fiecare zi sa fie scos in fata plutonului de executie. Stupefiant, dar acest colet a ajuns totusi la destinatie, desi trecusem numele meu la expeditor si aveam mari indoieli ca si din aceasta cauza ii va fi inmanat. Nu mare mi-a fost mirarea, cand peste nici o luna, Vlad Georgescu, directorul de atunci al postului de radio „Europa libera”, mi-a trimis copia unei scrisori primite chiar de la mama condamnatului la moarte, prin care imi confirma primirea pachetului, multumindu-mi in acelasi timp pentru actiunile intreprinse in America pentru salvarea lui.
Dumnezeu a vrut ca el sa nu cada sub gloantele calailor, iar dupa 1990, am avut bucuria sa ne reintalnim. L-am socotit ca pe un frate regasit, de aceea l-am sprijinit ulterior sa realizeze in timpul mandatului meu de director general al Tele 7 ABC o emisiune despre drepturile omului.
Ei bine, nu mare mi-a fost mirarea, cand aveam sa aflu cu cateva saptamani in urma ca omul pentru care ma „batusem” pe vremuri ca sa-i salvez viata, a intervenit brutal in existenta mea, producandu-mi un rau ireversibil. In plus, tot mai multe persoane imi spun ca profereaza azi fel de fel de calomnii la adresa mea!
Cine, chiar el, care imi scrisese acum trei ani o dedicatie supermagulitoare pe o carte in care descria tragedia sa din inchisoare, multumindu-mi pentru atitudinea de bun roman si bun crestin care am avut-o fata de el in vremurile acelea grele?! Citez: „D-lui Aristide Buhoiu - un om deosebit, un suflet mare, de care destinul a facut sa ma apropii, caci, atunci cand toti m-au uitat, el a fost alaturi de mama mea si a reprezentat un suport moral imens!”
Si totusi, acum traiesc reversul. Asa ca nu ma mai mira deloc proverbul romanesc, dupa care - Doamne, ce adevar profund cuprinde el! - „pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti”...

SUS

„REGELE SOARE LA... PLOIESTI”

„Civilizatia este suma operelor”
TUDOR VIANU

Mai demult, calatorind prin Franta, am ajuns pe Valea Loirei, un loc unde timpul pare sa se fi oprit deodata, asa cum mai avusesem prilejul sa constat pe Valea Rinului, in Germania, sau in castelele cu naluci din Scotia. Chiar la Windsor, nu departe de zgomotul Londrei, istoria te copleseste, pentru ca aici ai ocazia sa dai nas-in nas cu marturiile materiale ale unor veacuri apuse. Nu doar tablouri, ci mobilier cu patina vremii.
In celebra zona castelana a Frantei , incercand sa compar interiorul acestor cladiri somptuoase cu salile reci de la Elsinor, in Danemarca, unde pare-se, viata lui Hamlet se desfasura intre peretii reci, ca de cavou, ornati cu tapiserii uriase, dar cu un mobilier putin, aveam sa admir piese din lemn de stejar si mahon, inobiliate cu incrustatii de fildes si sidef acum cateva veacuri. Mi-a placut mai ales o sofa, o masa rotunda, cu piciorele bogat sculptate si doua fotolii cu bratele ornate, care imi amintea mobilierul de la emisiunea „360 de grade”, de la TVR, pe care il foloseam alaturi de Tudor Vornicu, Emanule Valeriu si Cristian Topescu, mobilier care intr-o buna zi ne-a fost confiscat de Gospodaria CC-ului, deoarece s-a aflat ca facuse parte din zestrea Curtii Regale.
Cu ochii la diferitele piese din vremea lui Ludovic al XV-lea, am intrebat custodele castelului cum s-au pastrat atat de bine, devreme ce fusesera mesterite in timpul ,,Regelui Soare”.
„Sa va spun un secret. Doar peretii sunt originali. Mobila a fost executata in Romania acum cinci ani!”.
Asa am aflat ca acum doua decenii, fabrici din Romania - pare-mi se de la Arad si Tg. Mures, au executat mobilier pentru castelele din Valea Loarei.La acest episod m-am gandit cand am inceput sa urmaresc la fata locului un experiment asemanator la Ploiesti, unde un grup de entuziasti, condusi de economistul Ion Giosu si directorul de conceptie Marius Olteanu, au pus la punct firma „Juso Grup DEI”, care, iata a oferit locuri de munca pentru cateva zeci de persoane - ceea ce e un fapt laudabil azi, cand majoritatea oamenilor de afaceri vor doar sa stoarca profituri, fara a se gandi la cei din jurul lor. Si iata ca azi, ochiul fostului elev al liceiului de arte „N. Tonitza”, realizatorul Marius Olteanu, si spiritul pragmatic al managerului Ion Giosu, au dat roade, garniturile de mobila stil fiind deja vandute in Anglia, avand in ele parca ceva din mesele masive ale cavalerilor Regelui Arthur. Poate de aceea sunt atat de apreciate deja acolo!
Nascuta intr-un garaj - exact ca si PC-ul lui Bill Gates - ideea de a relansa mobilierul stil - fie el de tip Art Nouveau, Bidermayer si chiar de gen Galle - s-a materializat intr-o fabrica cu imense sanse de succes. Contactele cu beneficiari din Olanda si Elvetia deschid acum perspective deosebite pentru fabrica din Ploiesti. Pe langa mesterii sculptori de azi, pe langa tamplarii de arta si specialistii in intarsii, vor apare seriile de noi initiati, care vor produce obiecte de mobilier ce se vor inscrie in zona artelor autentice. Lemnul de cires, de stejar si de fag - recoltat „pe spranceana” din cele mai bune paduri ale Transilvaniei - se va transforma in mainile acestor oameni in cele mai splendide obiecte din lemn sculptat, avand in ele o mare concentratie de frumusete si maiestrie.
Imi permit sa cred ca dupa ce tinerii computeristi romani au dobandit un mare credit pe piata mondiala a softurilor,si creatori romani de mobila de arta au toate sansele de se impune in lumea de azi, cand exista tendinta de intoarcere spre lumea mirifica a artei adevarate.„Regele Soare” isi poate popula palatele si cu mobila de la Ploiesti!

SUS

PARADISUL MORTII

„Nici un viciu fara chin”.
Proverb

Multe lucruri li se intampla romanilor de vreo zece ani incoace. Unde la inceputul ultimului deceniu din veacul ce tocmai s-a stins, credeam ca nu suntem o tara cu mafioti, sclavie sexuala si consumatori de droguri, am inteles acum ca ne-am inselat. Pe fondul unei crize de autoritate, pe de o parte, si al unei confuzii morale devastatoare, pe de alta, au inflorit tot felul de vicii, despre care credeam ca apartin doar altora, traitori la Palermo, New York sau Paris.
Trecand prin curtea unei scoli bucurestene, am fost socat vazand un grup de elevi fumand prin curte, sub ochii asa zisului „paznic”, incins cu pistol la brau si platit din banii parintilor. Aveam insa sa fiu socat imediat, trecand prin preajma acestora, cand mi-a ajuns sub nas mirosul de hasis!...
Ulterior, dorind sa vad ce face politia romana pentru stavilirea acestui viciu deosebit de periculos pentru viitorul natiei, devreme ce a ajuns si in scoli, aveam sa constat ca la Directia Crima Organizata si Brigada Anti Drog, generalul Mihai Stoica raporteaza saptamanal capturi impresionante de heroina, cocaina, marijuana, depistarea de transporturi impresionante din Orient, dar si laboratoare autohtone, unde se produc droguri pentru acest „Paradis al Mortii. Avand in vedere dotarea actuala a specialistilor de la Anti-drog (incomparabil de saraci fata de colegii lor din Occident) indraznesc sa spun ca avem de-a face cu adevarate performante, care ar trebui sa fie comunicate cat mai direct factorilor responsabili din Guvern, pentru ca acestia sa supuna cabinetului Adrian Nastase propuneri concrete pentru dotari tehnice si salarizare corespunzatoare pentru ofiterii care pur si simplu infrunta cu riscuri imense grupuri de gangsteri, cu ramificatii in tara si peste granite. "n plus, cu multi bani in buzunare si numere de telefon al unor persoane influente, gata sa intervina la o adica.
Folosind cateva date, trebuie sa precizez ca in anul acesta, pana in septembrie, au fost descoperite 216 grupuri de traficanti, infractiuniile stabilite cifrandu-se la 669. Au fost cercetate pentru comercializarea substantelor halucilogene aproape 1000 de persoane, din cei 10.000 de dependenti de droguri, cat se pare ca ar exista in Romania!
Capturile sunt mari, depasind 14.000 de kilograme, cu 13.970 la cannabis, 14 kg. la heroina, 1,28 kg. la opium, 2,47 kg. la cocaina, inclusiv 66.5552 pastile de amfetamine. La toate acestea trebuie adaugate depistarea de culturi ilegale si identificarea unui laborator langa Bucuresti.
Veti spune poate ca toate aceste actiuni se inscriu in limita firescului. Ei bine, absurdul intervine cand aflu ca exista si o retea de droguri in... inchisori! Ce inseamna aceasta constatare foarte grava? Fie ca avem de-a face cu mituirea gardienilor, fie ca ingeniozitatea dilerilor a ajuns la performante incredibile, reusind sa-si construiasca o piata de desfacere dincolo de gratii. Isprava mai indrazneata decat saparea unui canal sub inchisoare, ca in romanul lui Dumas al detinutului Monte Cristo...
Au fost depistate peste 245 de cazuri in ultimii ani, multe in inchisori, altele in spitalele penitenciare, incusiv in puscarii de maxima siguranta, cum este cea din Rahova!
Situatia e grava si imi pun intrebarea ce e de facut? Ajung centrele de dezintoxicare din Bucuresti si Iasi? Exclus! Aveam centre post-cura si de reabilitare sociala? Mai mult pe hartie! Cu „Balaceanca, dar si cu cele de perspectiva de la Iasi si Techirghiol, problema nu e rezolvata!
Domnilor ministri, e nevoie rapid de infiintarea unor centre de consiliere, patronate de Ministerul Sanatatii. Mai avem nevoie de puncte de tratament ambulatoriu, unde sa fie folosita metadona, cum se intampla doar in Titan si la spitalul „Obregia? Fara doar si poate.
Desigur, cel mai eficient lucru e sa previi aceste vicii, care dau iluzia celor tineri ca ajung intr-un adevarat Paradis. Da, un Paradis, dar al Mortii...
Parafrazand o carte celebra a lui Nichifor Crainic, care evoca un Paradis pierdut, astept ca printr-un efort general - tineri, parinti, medici, politisti, ziaristi, realizatori de radio si televiziune, dar si guvernanti - sa demolam falsul paradis imaginat de minti atatate cu drog, spre binele acestui neam si al viitorului de care tot vorbim, dar care nu pare sa ne preocupe cat ar merita.
Orice practicare a unui viciu presupune o doza de chin. ( A se vedea spectacolul crud al celor ramasi fara droguri saptamanile acestea.) Ca si debarasarea de el. Dar merita!

SUS

„DIVA DIVINE”

„O femeie trebuie sa fie mai curajoasa decat un barbat”
BERNARD SHAW

Odata, pe cand filmam la muzeul operei „Scala din Milano”, am intrebat pe custodele faimoasei institutii daca in afara celor cateva documente despre Hariclea Darclee, mai exista si altele, privind pe celebrii interpreti romani.
„,Aveti o romanca la fel de extraordinara, dar care nu a intrat inca in muzeul nostru, pentru ca ea face chiar acum o cariera mare pe scena. O cheama Mariana Nicolesco.
Drept sa va spun, auzisem despre compatrioata noastra - mai intai la „,Europa libera” - iar dupa aceea, chiar prin Italia, unde i se spunea „Diva Divine”, dar nu imi imaginam ca era atat de bine cotata in tara lui Verdi, unde un recent sondaj de opinie a condus la o concluzie incredibila: pe primul loc al pasiunii italienilor se afla Opera, si numai dupa aceea Fotbalul! Asa se explica faptul ca daca bei o cafea pe una din terasele Galeriei Vittorio Emanuel, sau intri intr-o frizerie, ori poposesti intr-o pizzerie esti pus la curent cu ce se intampla la „Scala” sau la opera din Napoli, cine canta si cum canta. Iar numele Marianei Nicolesco constati ca a devenit de notorietate. Pana si englezii, scortosi cum sunt, convinsi ca muzica adevarata nu se face nici la „Scala”, nici la Metropolitan Opera din New York, nici la Viena sau Munchen, ci doar la Covent Garden, au supranumit-o „The Queen”...
Drumul inceput in 1976 de Mariana Nicolesco, ca bursiera la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, urmat de debutul in rolul Violetei din „Traviata”, la Florenta, aparitiile stralucite continua si acum, de la inaltimea unui artist care stie cat este de dator tarii in care s-a nascut.
Deunazi, cand comentam un eveniment publicistic cu Radu Varia, nu doar cel mai reputat brancusolog, ci si sotul Marianei Nicolesco, am inteles de ce in Topul celor 50 de femei din Romania pe primul loc (la egalitate cu femeia de afaceri Anca Vlad) se afla marea cantareata: pentru ca a fost si a ramas o perfectionista, din Conservator si pana azi. Oricum, nu e la indemana oricui sa figureze in palmaresul de la „,Scala” cu cele mai multe premiere absolute, fiind situata inaintea idolului ei - Darclee - si chiar a legendarei Maria Calas! Nu o spun eu, ci a scris-o cronicarul revistei „,Orpheus” din Berlin, care a si declarat-o „,Muzicianul” anului in 2003.
Si cand te gandesti ca multa vreme, romanii din tara nu au putut sa o vada, ci doar s-o asculte pe la posturi straine de radio, pana cand, in 1991, si-a facut aparitia la Ateneu. Dupa acesta data, Mariana Nicolesco se remarca in postura de promotor international, atragand la Concursul „Darclee” de la Braila interprete din 24 de tari. Un alt argument privind nominalizarea ei pentru clasamentul romancelor de succes au fost Gran Gala Unesco-Unicef, de la Venetia, pentru care italienii au gratulat-o indelung, („Grazie” Mariana. Grazie Romania) ca si turneul triumfal din Statele Unite, de anul trecut, unde alaturi de Virginia Zeani, a prezentat o tanara trupa romaneasca, care marca prin spectacolul ei cei 150 de ani de la premiera operei „,Traviata”, capodopera in care Mariana a stralucit nu o data, debutand memorabil in orasul lui Dante si Michelangelo.
Ma gandesc ca cei care au avut ideea ultimului top feminin - dupa ce aceeasi revista „Capital” ne-a oferit clasamentul masculin al conturilor bancare - au avut in vedere si profilul moral al artistei, atat de preocupata de cei care vor veni dupa noi. Iar declaratia ei cea mai convingatoare este pentru mine aceasta: „Aroganta” e inceputul sfarsitului.
Si - vai Doamne - cate celebritati din jurul nostru nu cad exact in acest mare pacat?!...

SUS

EVREII

„Doua lucruri cand pierde omul nu le mai poate gasi” :SANATATEA si CINSTEA
CILIBI MOISE

Admirator al umorului sec, marca Salom Alehem, m-am intrebat adeseori daca spiritualul autor de aforisme, evreul-roman Cilibi Moise, l-a cunoscut pe Anton Pann - „finul Pepelei cel istet” ca un proverb - pentru ca „Moise Ovreiul venise pe lume in anul 1812” (an, caruia Ceaikovski i-a dedicat faimoasa lui uvertura), exact atunci cand hatrul nostru valah se stabilise deja in Bucuresti, pe Podul Calicilor. Si nu am un raspuns, desi in opera celor doi exista o anume „Poveste a vorbei la fel de spirituala, izvorata din intelepciunea populara”. Cilibi avea sa scrie ironic: „Cilibi a patit o mare rusine: l-au calcat hotii si n-au avut ce sa ia!”. Sau: „Bogatul se gandeste la anul ce vine, iar saracul la ziua de maine” ori „Cine vrea miezul, trebuie sa sparga coaja”. Sau: „Sunt unele muieri foarte vrednice: in lipsa barbatului fac de toate, pana si... copii”.
La toate acestea ma gandeam joi seara, cand, invitat de marele savant Nicolae Cajal, impreuna cu fiica sa, Irina Marin, distinsa femeie de arta, stabilita la Boston, am intrat intr-un original local de noapte, un fel de „Teatru din Pod”, combinat cu o estrada pentru jazz din Louisiana, caruia initiatorul i-a dat numele mitic de „Prometeus”. Academicianul Cajal, care a depasit varsta senectutii lui Goethe (multi ani inainte!) nu ne invitase pur si simplu intr-un local inedit, unde sa ne mai uitam grijiile (Irina are o fiica - Chaterine Marin - medic cu renume deja in Los Angeles), infuzati de atmosfera placuta, adolescentina, din jurul nostru, de parca facem si noi figuratie pentru un nou film din seria „Licieenii”. Pur si simplu, marele virusolog, membru al Academiei Romane si al Academiei de Medicina, fost expert al Organzatiei Mondiale a Sanatatii, era in seara aceea... autor dramatic! Asa se face ca am urmarit un spectacol-dialog, descoperind in persoana Roxanei Gutman o actrita deosebit de sensibila si - surpriza - intalnindu-l pentru prima oara pe Andrei Gheorghe, in postura unui actor plin de naturalete si umor (trebuie sa-si imbunatateasca dictia), altul decat Andrei Gheorghe, omul de televiziune, pe care aveam sa-l critic pentru limbajul sau dur, chiar in cronica TV de a doua zi! Il prefer pe scena, decat, in formula actuala, pe micul ecran!
Retragandu-ne dintre fetele frumoase si baietii chipesi, care erau nerabdatori sa inceapa jazz-ul, am pornit spre casa ilustrului om de stiinta, cu gandurile ancorate in tot felul de situatii. In primul rand, pe Nicolae Cajal il stiam ca interlocutor, caruia i-am luat candva niste interviuri la TVR, poate mai putin reusite ca cele ale lui Carmen Dumitrescu, dar pe care mi le amintesc si azi. Il mai stiam si ca presedinte al Comunitatii Evreiesti, cand impreuna cu Luana Buhoiu - care lucra pentru fundatia celebrului cineast Steven Spielber - il solicitasem pentru elucidarea unor capitole necunoscute din istoria evreilor romani. De fiecare data, savantul s-a purtat admirabil. Si nu odata mi-am dat seama ca este personalitatea cea mai credibila, care poate pleda oricand strainatatii (si a facut-o) ca romanii nu sunt antisemiti, in pofida unor accidente ale istoriei (pogromurile, Transnistria, pe care trebuie sa ni le asumam), viata noastra imbinandu-se pe aceste pamanturi cu cea a evreilor, poate din antichitate. Sper sa vina si ziua aceea, cand romanii vor fi absolviti de vina mincinoasa care li se pune in seama, anume ca au deportat din Ardealul de Nord 450.000 de evrei la Auschwitz, (cum se mentioneaza in muzeele Holocaustului din Tel Aviv si Washington) cand, de fapt, Ardealul ne fusese rapit prin Diktatul de la Viena in 1940, iar actiunea criminala antisemita apartinuse autoritatilor horthyste!
Cu radacini paterne in Gorjul lui Brancusi, si cu ramuri materne in Lugojul lui Ion Vidu si Coriolan Brediceanu, stiam ca marele sculptor s-a bucurat de sprijinul oamenilor de arta evrei din America (familile Mayer si Guggenheim), ca apreciatul dirijor si violonist Yehudy Menuhin a fost recunoscator pana la moarte lui George Enescu, ca Moses Gaster, prietenul lui Eminescu si Maiorescu, l-a spriinit pe Petre Ispirescu sa-si publice basmele, ca celebrul instrumentist Jascha Heifetz a dus in lume faima „Horei Stacatto” de Grigoras Dinicu, ca evreul rus Maxim Litvinov (ministru de Externe in URSS) a fost un partener intelept de dialog pentru Nicolae Titulescu, ca datoram mult lingvistilor evrei-romani Tiktin si Lazar Seineanu, ca Tristan Tzara, inventatorul dadaismului era evreu roman, sau ca cel mai frumos portret de romanca il datoram lui David Rosenthal, cu a sa „Romanie revolutionara”, ca Marcel Proust a cautat anturajul Marthei Bibescu, ca Marcel Iancu si Victor Iancu - originari tot din Romania - sunt socotiti printre mari artisti plastici ai lumii moderne, ca mi-a fost dat sa ascult o interpretare unica a „Raposodiilor” lui Enescu, sub bagheta evreului american Eugene Ormandy, ca o actrita de la Tanase si de la ,„Baraseum-ul bucurestean”, de faima Lizetei Verea, a fost partenera la Hollywood, cu neuitatii comici de film Fratii Marx, si asa mai departe.
Vinerea trecuta, desi crestin ortodox, am fost invitat la Sinagoga. Ascultand un extraordinar rabin-orator venit din Israel, mi-am zis ca nu pot sa-mi imaginez istoria lumii fara evrei ca Boris Pasternak, Pulitzer, Arthur Rubinstein, Robert Oppenheimer, Offenbach, Benny Goodman, Heinrich Heine, Emil Ludwig, George Gershwin, Franz Kafka, Mendelsohn-Bartholdy, Freud, Spinoza, Stefan Zweig si...Cilibi Moise! Iar ultimul zicea ca „Toata lumea atarna de doua lucruri: de munca si de noroc”.

SUS

HOLLYWOOD MOARE, HALLYWOOD RENASTE...

„Arta isi gaseste existenta pretutindeni”
SUETONIUS

Deunazi, cand am auzit ca a murit Gregory Peck, unul din ultimii actori care simbolizau Cetatea Filmului, mi s-a parut ca s-a sfarsit un film documentar despre Hollywood. Mi-am revenit rapid, pentru ca mi-am amintit ca nu mai departe decat in aprilie ma plimbasem din nou pe „Bulevardul Stelelor”, descoperind cu incantare alte si alte locuri pitoresti din complexul „Teatrului Kodak”, loc extrem de atractiv nu numai pentru faptul ca aici se acorda de doi ani Premiile Oscar, ci pentru ca s-a reinnoit traditia, oferindu-ne o reintoarcere pitoreasca in timp si spatiu, deoarece la doi pasi se afla hotelul „Roosevelt”, unde a debutat in anii ^30 faimosul concurs cinematografic.
Pe Gregory Peck nu l-am vazut doar in filmul lui Hitchcock „King Vidor”, in neuitatele „Moby Dick” si „Tunurile din Navarone”, ci am dat fata-n fata cu el, pe o faleza umbroasa de la Santa Barbara. Am fost chiar tentat sa-l opresc, dar m-am multumit sa fac cativa pasi in urma lui. Era acelasi barbat suplu, cu o figura distinsa, ca in filmele pe care le-a inobilat cu prezenta lui. Am mai trait o scena asemanatoare, in urma cu multi ani, cand participand la o manifestare electorala a lui Ronald Reagan, in Los Angeles, am stat alaturi de celebrul actor Burt Lanchaster, langa care s-a asezat apoi faimosul Bob Hope. Pe ultimul l-am revazut la concertul lui Barbra Streisand, in Orange County, organizat de Marcel Avram, cand am avut favoarea de a beneficia de o invitatie in zona „VIP”-urilor. Trebuie sa fi avut atunci vreo 88 de ani, pentru ca, iata, zilele trecute a fost sarbatorit la implinirea incredibilei varste de 100! Incredibile, desigur, pentru artisti.
Ma gandesc tot mai mult la o serie de reportaje pentru televiziune, realizate aici, la Hollywood, abordand in continuare punctul de vedere romanesc. Poate ca atunci voi elucida o serie de intrebari pe care mi le pun chiar din anul 1981, cand am dat prima oara cu ochii de locul si legendele de la Hollywood. Spre exemplu, revazand casa regizorului Jean Negulescu, din Beverly Hills - cumparata de aceasta de la Greta Garbo (iubirea lui secreta), sper sa gasesc raspunsul la intrebarea : unde sunt numeroasele lucrari de arta din casa lui, pe care le-am vazut cu ochii mei, intre care cele executate de amicul sau parizian Modigliani? Sau ce soarta au avut schitele lui Constantin Brancusi, pe care le-am si filmat in casa din Redondo Beach a fostei glorii cinematografice Pola Illary - nimeni alta, decat actrita Paula Ilescu, din Caracal, partenera scenica ocazionala a lui G. Vraca, apoi intepreta primului film sonor francez, „Sub acperisurile Parisului” - care s-a bucurat de amicitia „Sfantului din Monparnasse”, pe vremea cand frecventa atelierul acestuia de pe malurile Senei? Evident, nu poate lipsi semnul intrebarii atunci cand ne referim la Edward G. Robinson - cel mai consacrat actor american in roluri de gangsteri - pe care Tudor Vornicu l-a filmat in anii ^70, prezentand-ne o colectie de pictura fabuloasa, evaluata la 5-6 milioane de dolari. Actorul, nascut la Bucuresti in 1893 si plecat din Romania la varsta de 10 ani, mai cunostea expresii romanesti si avea amintiri puternice din copilarie. Unde e pinacoteca lui, o adevarata comoara? Gresesc eu sau chiar poseda si o pictura de Pallady?
Sirul intrebarilor ar putea continua cu Johnny Weissmuler, imigrantul din Timisoara, neuitatul „Tarzan”, cartierul unde am o resedinta poarta chiar numele personajului (!) cu celalalt banatean, Bella Lugosi - cel mai cunoscut interpret al lui „Dracula” - iar, mai spre zilele noastre, cu Linda Gray, din „Dallas”, cu Dustin Hoffman, cu tanarul actor de seriale politiste Adrian Zmed (fiul preotului roman din Chicago), cu totii legati intr-un fel sau altul de Romania.
Cand serialul meu de televiziune - azi in faza de proiect - se va finaliza, voi putea spune ca celebrul Hollywood a murit... doar putin, pentru a renaste acum mai viguros ca niciodata.

SUS

URCAND GOLGOTA CU HRISTOS...

„Iisus Hristos, fiul Omului, a devenit unul dintre noi. El a purificat omenirea prin patimirea lui”.
PRINCIPESA ILEANA A ROMANIEI

La nici un episod al „Drumurilor europene” nu tin atat de mult ca la cele doua documentare realizate in Tara Sfanta, fiindca stiu ca datorita lor mi-am gasit linistea sufletului, intelegand totodata ce inseamna Toleranta si Iertarea, ce semnificatie are credinta si cat de mandri trebuie sa fim ca ne tragem dintr-un popor crestinat printre primele din lume.
Cred tot mai mult ca Malreaux avea dreptate atunci cand afirma ca secolul XXI va fi unul religos sau nu mai fi deloc. Si va fi. Dovada sunt bisericile tot mai pline din Romania, dar mai ales prezenta masiva a tineretului sub boltile lor, ceea ce ma face sa cred ca vom trece cu bine peste criza morala si materiala pe care o strabatem acum.
In Saptamana Patimilor, iata, m-au covarsit amintirile despre cele doua pelerinaje pe care le-am facut in locurile sacre, care vorbesc de Iisus Hristos, de Fecioara Maria si de celalalte personaje biblice, dar si despre prezentele romanesti in Tara Mantuitorului, despre care mi-a vorbit in cateva randuri Patriarhul Teoctist.
Am fost mahnit cand am vazut la televiziune scenele acelea teribile, cu asediul armatelor asupra bisericii din Betleem, unde m-am recules chiar in Ajunul Craciunului din 1999, la locul nasterii lui Hristos, marcat cu o stea de argint, care simbolizeaza probabil semnul ceresc dupa care s-au gidat „cei trei crai de la Rasarit”. Trebuie facut orice pentru ca acest lacas, socotit cel mai vechi din lume, zidit pe locul ieslei de catre imparateasa Elena a Bizantului, mama lui Constantin Cel Mare, sa nu cada prada distrugerii. Acolo, asemeni mie, alti si alti oameni se vor intalni cu cel care ne-a deschis portile spre cer, avand mereu in minte poate cuvintele lui Tudor Arghezi, care scria ca „evreii au dat crestinilor un Mantuitor”.
Ca si Mircea Eliade, mi-am inceput calatoria in Galileea, pentru ca la Nazaret si-a petrecut copilaria si adolescenta Hristos, si tot aici, sustine marele nostru conational, Mantuitorul si-a inceput misiunea predicand vestea cea buna care venea de la Dumnezeu.
Pana la calatoria mea, nu stiam ca pe Valea Iordanului exista 30 de manastiri romanesti inchinate Patriarhiei Ierusalimului, nu aveam nici date despre biserica noastra ortodoxa ridicata in 1938, la Ierusalim, care poarta Hramul Sfantului Gheorghe. Desigur, cele mai impresionante locuri, inainte de a ajunge la Sfantul Mormant, sunt Muntele Maslinilor, Gradina Ghetimani, Poarta Damascului si arcul „Ecce Homo”, care imi aminteste faimosul tablou furat de la Sibiu, din Muzeul Bruckental.
Ierusalimul ramane un oras fara perche, despre care nu intamplator Eugen Ionescu scria ca „speram cu toti in Cetatea Ideala, adica speram toti ca va rasari din pustiuri si moarte Noul Ierusalim”.
O experienta unica a fost insa pentru mine sa parcurg „Drumul Crucii”, pe care calugarii franciscani il refac in fiecare zi de vineri. La el ma gandesc in Vinerea Mare.
Este greu de comunicat emotiile, incarcate de spirit divin, care te colesesc atunci cand urci Golgota - colina unde aveau loc executiile - trecand mai intai pe Via Dolorosa. Batjocorit si injosit, Hristos a purtat crucea in spate, cu fruntea umeda de sudoare si de sange. Ajuns pe Golgota, dupa mai multe opriri - intr-una dintre ele si-a intalnit Mama - a fost crucificat, cum se stie, murind in chinuri pentru noi. Cutremurul care s-a pornit in clipa cand si-a dat duhul a spart o lespede de piatra, in fata careia m-am inchinat indelung si eu. Aici e marcat, simbolic, mijlocul Pamantului. Dar Sfantul Mormant, in spatiul caruia m-am regasit spiritual, inseamna ceva cu mult mai mult : e locul unde incepe Vesnicia...

SUS

LIA ROBERTS, DINCOLO DE ECRAN

„Guvernarea este arta de a fi cinstit”
Thomas Jefferson

Cand „Nationalul” a publicat primul comentariu despre Lia Roberts si locul ei in lumea politica americana de azi, am fost surprins sa constat nu numai ca romanul de rand nu stia nimic despre ea, dar nici cei care profesau diplomatia, sau se declarau analisti politici nu parea sa fie la curent cu evolutia ei spectaculoasa. Lia Roberts se inscrie in plutonul diplomatilor si politicienilor romani, care si-au castigat notorietatea intre straini, incepand cu George Pomut - consul general al Statelor Unite la Sankt Petersburg - continuand cu Nicolae Titulescu, cel mai titrat secretar general al Ligii Natiunilor Unite - continuand cu Regina Maria si Martha Bibescu. Iata ca azi, in sfarsit, o romanca se impune si in lumea politicii americane, intrand pe o traiectorie ascendenta o data cu campania electorala pe care i-a facut-o lui George Bush, in statul Nevada, in anii 1999-2000.
Pentru mine Lia este un personaj familiar, care a trecut nu odata pragul redactiei noastre „Universul” din Los Angeles, si care m-a onorat primindu-ma deosebit in resedinta ei din Las Vegas.
Joi seara, Lia Roberts a fost invitata lui Marius Tuca, in calitate de presedinte reales al Partidului Republican din Nevada. Din pacate, spatiul nu i-a permis sa vorbeasca si despre alte lucruri, in afara de viata americana, spre exemplu, cele care privesc imaginea Romaniei in America, o imagine, despre care si Claudiu Lucaci, consulul general al Romaniei din Los Angeles, prezent zilele acestea la Bucuresti, imi spunea ca se face cu greu, in pofida daruirii lor. Scriu „lor”, deoarece Lia Roberts este si consul onorific al Romaniei.
De ce greu? Va spun eu: pentru ca nici acum, la 14 ani de la innoirea din 1989, guvernele nu au inteles ca imaginea este prima investitie de care are nevoie Romania, atat de gresit perceputa in lume. Nu poti sa deschizi portile pentru cei ce vor sa te cunoasca, intorcandu-ti buzunarele pe dos, in cautarea unor dolari care vin de la Buget ca de la Cutia Milei, in timp ce ungurii - ca sa ma refer doar la ei - au fonduri protocolare de 20-30 de ori mai mari! De aceea, ne place sau nu ne place, strainatatea confunda mereu „Budapest” cu „Bucharest”...
In California, de cateva luni, lucrurile se misca deja bine, pentru ca noul consul general a inteles sa-si ia parteneri de imagine celebritati de genul Alexandrei Nechita, pictorita romano-americana, al carui nume e pe buzele a milioane de americani.
In Nevada, in cazul Liei Roberts, are dispune de o situatie materiala prospera, lucrurile e mai aranjeaza, micilor sponsorizari alaturandu-li-se banii proprii. Sau te miri ce altceva, cum este obtinerea spatiului pentru ridicarea bisericii ortodoxe romanesti din Las Vegas, actiunile societatii romano-americane „Doina”, la care nu lipsesc guvernatorul Nevadei sau congresmanii locali. Chiar acum se fac pregatiri intense pentru 1 Decembrie, deoarece, surprinzator, in ultima vreme, in Las Vegas s-au stabilit multi romani.
Ii las pe cei care au urmarit amintita emisiune de televiziune sa-si faca o parere despre aceasta femeie deosebita, mandra ca e romanca, dar mandra si pentru ca e americanca. Important este ca publicul a inteles din gura ei ca romanii de acasa au de infruntat de mentalitate veche, cea a egalitarismului si a invidiei pentru cei care reusesc (prin mijloace legale) sa devina bogati.
In lipsa timpului de emisie, Lia Roberts a lecat de la Antena 1 cu sase pagini dactilografiate, care contin mesajele din partea telespectatorilor, de tipul „felicitari, suntem mandri de o asemenea romanca”; „veti ajunge, totusi, ambasador al USA in Bucuresti”, cum spunea acum 3 ani etc. Dar si una socanta: „De ce nu ati candida pentru presedentia Romaniei? Noua Constitutie va da acest drept”.
Chiar asa: de ce nu?

SUS

VIA DOLOROSA

„Iisus Hristos, fiul Omului, a purificat omenirea prin patimirea Lui”.
PRINCIPESA ILEANA A ROMANIEI

Daca e adevarat ce spun statisticienii ca peste patru milioane de romani au fost botezati cu prenumele de „ION”, atunci cred ca n-ar fi exlus ca doua-trei milioane de femei sa poarte numele „MARIA”.
La aceasta ma gandeam in urma cu putin timp, cand, in imprejurari speciale, am vizionat in America fragmente din ceea ce avea sa devina de cateva zile marele eveniment cinematografic al anului, cel care, incredibil, a depasit in interes chiar Gala Premilor Osca ! Evident, este vorba de „The Passion of the Christ”, al lui Mel Gibson, unde arta romaneasca are marea sansa de a fi prezenta prin admirabila actrita Maia Morgenstern, care a realizat, probabil, cel mai impresionant portret al Fecioarei Maria din intreaga istorie a cinemtografiei mondiale!
Cand am vazut primele scene din film, in care actorii vorbeau o limba necunoscuta mie - armaica - dar si una, catalogata „moarta” pe care o studiasem in orele de latina de la facultate, mi s-a parut ca sunt in Ierusalimul lui Pilat, dar si in Clujul studentiei mele. De ce oare Pentru ca odata, la inceputul unui an universitar, celebrul istoric Constantin Daicovici (pe atunci rector al Universitatii „Victor Babes”) a tinut discursul inaugural in limba latina. A fost cea mai elecventa dovada privind originea limbii noastre, deoarece am inteles aproape totul. Iar limba latina nu mi s-a parut deloc moarta.
Iata ca azi destinul vrea ca o actrita din Bucuresti sa fie preferata lui Mel Gibson in acest film care se anunta senzatia anului, realizand un personaj atat de apropiat sufletului nostru crestin, cum este mama Mantuitorului. Alaturi de Maia, sute de milioane de oameni de pe acest pamant vor retrai martirajul Fiului Sau, intr-o pelicula care cutremura spectatorii. Desigur, critica acuza filmul lui Mel Gibson de violenta. Dar cum s-au petrecut faptele cu adevarat? Nu cu o cruzime fara egal ? Dar chiar in asemenea conditii, actrita noastra prezinta chipul unei femei care sufera cu o noblete pe care numai Dumnezeu i-a putut-o darui.
Acum patru ani, m-am oprit langa faimoasa Gradina Ghetsimani din Ierusalim, unde, spune traditia, s-ar afla mormantul Fecioarei Maria. Totul e de o simplitate coplesitoare, ca si cea care odihneste acolo. Asa cum i-a dat viata, prin rolul sau, Maia Morgenstern. Apoi, de cateva ori, am strabatut Via Dolorosa, pe unde Mantuitorul a fost dus spre executia de pe Golgota. Sunt mai multe popasuri, unde Cristos s-a oprit sub greutatea Crucii, dar cel mai impresionant cred ca a fost al IV-lea, unde El si-a intalnit Mama, venita, probabil, din spre Poarta Damascului.
De atunci si pana azi, pentru mine, Via Dolorosa inseamna mai mult decat Calea Durerii: e sacrificiul pe care unii il fac pentru ca oamenii sa traiasca in liniste. Fiecare dintre noi, la un moment dat, trebuie sa jucam rolul Sfintei Veronica, cea care la unul din popasurile de pe Via Dolorosa a sters cu batista umeda chipul insangerat al Mantuitorului. Fiecare trebuie sa mediteze la acest drum al durerii, unde s-a auzit exclamatia „Ecce Homo”. In jurul nostru traiesc mii de persoanje, de talia lui Pilat din Pont, care in palatul sau din Antonia a aprobat executarea lui Cristos, spaland-se pe maine, cu scuza ca a urmat ordinul venit de la Roma. Dar judecata istoriei?
Dupa ce, in 1953, regizorul roman Jean Negulescu a realizat filmul „Titanic”, pentru scenariul caruia s-a luat un premiu Oscar, poate ca acum a venit vremea ca in anul 2004 romanca Maia Morgenstern sa aspire chiar la trofeu, gratiei acestui rol memorabil al Fecioarei Maria, pe care si bucurestenii il vor urmari in proiectia din Vinerea Mare. Prin creatia ei dramatica, magistral interiorizata, Maia mi s-a parut, in final, ca rosteste cuvintele lui Eminescu: „Iertam pe toti pentru Inviere, strigand cu toti Cristos a inviat”...

SUS

MARILYN MONROE SI ROMANII

„Femeile sunt considerate feminine doar daca socotesc drept unic scop
al existentei lor acela de a fi bune pentru folosinta barbatilor”
GEORGE BERNARD SHAW

La 1 iunie, Marilyn isi serba ziua de nastere. Pana in 1949, era o biata fata cu tata necunoscut, care nu isi permitea decat rar o prajitura, necum un party, zbatandu-se sa traiasca si ea in lumea grabita din California de Sud. Dupa data pe care o mentionam, cand John Huston o distribuie in filmul „Jungla de asfalt”, frumoasa blondina isi schimba cursul vietii, devenind in final sex simbolul Americii si cea mai dorita femeie din lume, petrecerile ei de aniversare, la 1 iunie, devenind evenimente mondene de prim rang la Hollywood.
Dar si azi, la 41 de ani de la ziua cand a fost gasita goala si fara suflare in casa ei de pe Fifth Helena Drive, din cartierul Brentwood al orasului Los Angeles, lui Marilyn Monroe nu-i lipsesc florile de la capatai.
La ultima mea vizita in micul cimitir unde sicriul ei se afla depus intr-o nisa de beton, nu departe alt celebru actor, Dean Martin, erau flori proaspte, iar pe marmura cu inscriptia numelui ei se vedeau urme de degete, care probabil mangaiasera piatra! Pana cand a murit, unul din fostii soti ai actritei, faimosul jucator de baseball Joe Di Magigio, i-a trimis zilnic, timp de 25 de ani, buchete de trandafiri rosii la mormant...
Nu e locul sa evoc in tableta de azi cariera actritei, devenita celebra dupa ce a turnat filmele „Niagara”, „Barbatii prefera blondele” si „Cum sa te mariti cu un milionar”, nici episoadele romantice, legate de iubirea trecatoare cu francezul Yves Montand, cu care a jucat in „Let´s Make Love”, nici casnicia nereusita cu marele dramaturg Arthur Miller, nici momentul cand, in lipsa unui premiu Oscar, e nevoita sa se multumeasca cu trofeul „Globul de aur”, pentru productia „Unora le place jazzul”. Poate doar ar trebui mentionate doua lucruri speciale din biografia sa. In primul rand, legatura amoroasa cu presedintele J.F. Kennedy, continuata cu fratele acestuia, senatorul Bob Kennedy, ambii fiind asasinati in conditiile stiute. Al doilea fapt e „moartea lui Marilyn Monroe”, despre care multi autori spun ca ar fi fost programata la Casa Alba, deoarece actrita nu „isi tinea gura”, amenintand la un moment dat ca va divulga presei aceste legaturi sexuale. Misterul continua ca si cel al asasinatului din Dallas, ambele fiind, se zice, opera serviciilor secrete, in colaborare cu Mafia.
Pe mine ma pasioneaza cel putin la fel de mult, rolul jucat de trei romani in viata „Ingerului blond”.
Despre Andre de Dienes (probabil nume schimbat la cetatenie), imigrantul ardelean care a decis lansarea ca fotomodel al lui Marilyn Monroe, inclusiv prin recomandarea cruciala de a-si vopsi parul in blond, stiu destul de putin. In schimb, ca unul care am fost in casa marelui regizor de la Hollywood, Jean Negulescu, casa pe care o cumparase de la Greta Garbo (una din iubirile lui secret !) cunosc mai multe lucruri. Unele auzite chiar din gura meastrului din Beverly Hills, ajuns la vremea aceea, in 1988, la varsta senectutii. Jean Negulescu a remarcat-o rapid pe Marilyn, dupa care a distribuit-o in filmul sau „Cum sa te mariti cu un milionar”, alaturi de o alta actrita, Betty Grable, fiind si una cu radacini in Romania - binecunoscuta Lauren Bacall, sotia lui Humphrey Bogart. Auzisem ca la vremea respectiva fusese de notorietate scurta lui legatura sentimentala cu Marilyn, dar, elegant, fostul iubit al Gretei Garbo si - pare-se - a Sofiei Loren (!) nu a confirmat, zambind pe sub mustata. Evident, nu i-am pus intrebarea de fata cu sotia lui, Dussty, fosta „Miss America 1946”. In schimb, mi-a vorbit cu placere despre talentul inascut al divei, careia i-a executat un admirabil portret in penita. (Jean Negulescu a lucrat o vreme cu C. Brancusi!).
Dar mai exista un roman legat de biografia acestei actrite celebre. Se numeste John Florea si a avut privilegiul, ca in calitatea sa de fotograf, dar si de director al faimoasei reviste „Life”, sa realizeze mai multe imagini cu Marilyn Monroe. Mi le-a aratat in 1990, cand am filmat un interviu cu el in locuinta sa din Studiou City, interviu nedifuzat inca. Tot atunci am filmat fotografiile executate pentru Stan si Bran. Desi John Florea, nascut din parinti ardeleni, a facut istorie in cinematografia americana, ca regizor, de numele lui fiind legate multe seriale, precum „Bonanzza”, „Misiune imposibila”, „Delfinul Fliper”, „Blandul Ben”, obtinand chiar mult-ravnitul premiu „Emmy”, romanii nu-l cunosc aproape deloc.
Recent, fiind la Hollywood, l-am cautat, dar nu l-am gasit. Se pare ca a plecat sa o intalneasca, in ceruri, pe Marilyn Monroe, pentru o sedinta de noi fotografii...

SUS

SCANDALUL TVR

„Nu poti ramane indiferent la ce se petrece pe acest Pamant”
PAMFIL SEICARU

In urma cu numai cateva zile, ca vechi admirator al New York-ului, ma plimbam seara de seara pe bulevardele acestui nou Megalopolis, bulevarde scaldate in cascade de lumini, care ii dau o personalitate unica, oferind un spectacol nocturn sui generis, mai interesant decat cel din Las Vegas, unde totul pare o imensa scena de teatru, cu arlechine din mucava, pe care le descoperi amagit dimineata . In schimb, Broadway are viata lui trepidanta de noapte, cu explozia policroma a panourilor publicitare ale teatrelor; pe Fifth Avenue sau pe Madison Avenue e de asemenea animatie pana noaptea tarziu, timp in care pe strada 42 pare sa fi venit Revelionul. In acele ceasuri mai ales, silueta gigantica a cladirii care a stabilit acum 60 de ani recordul mondial de inaltime, Empire State Building, domina orasul, schimbandu-si in fiecare minut culoarea. Toti, dar absolut toti acesti zgarie-nori - majoritatea gazduind birouri - au geamurile luminate pana in zori. Desigur, exista tot in Manhattan sute de mii de locuinte, care valoreaza milioane de dolari.
Mi-am amintit trecand prin Times Square ca tocmai citisem recent un documentar despre sinistra pana de curent din 1977, care a paralizat orasul, confruntat atunci pentru prima oara cu o imagine apocaliptica . O alta tragedie, cea de la 11 septembrie 2001 avea sa marcheze si ea oamenii locului, pe care i-am simtit si acum amenintati de acest sindrom.
De aceea, joi seara, cand navigand pe canalele televizorului meu am vazut primele imagini difuzate de CNN de la New York, cu fluviile de oameni care paraseau in graba orasul m-am gandit in primul rand la acea zi neagra de marti, cand nu eram convins ca tragedia ce se petrece e una adevarata, sperand sa fie un film de fictiune.
Culmea este ca in timp ce milioanele de americani de pe coasta de Est a Statelor Unite - obisnuiti cu televizorul de dimineata pana seara - nu aveau acces la imagine, noi, cei din Romania, puteam urmari in direct o complexa drama umana. Am scris „puteam”si veti intelege de ce.
PRO TV-ul a fost prompt, preluand imaginile din Atlanta. Din pacate, in goana dupa senzational, un redactor de nota 4 la geografie, a tinut timp de o ora un titlu idiot, din care reiesea ca New York-ul e terorizat in bezna, cand, de fapt, acolo era ora 16 si ceva! Trecand peste astea, remarc replierea celor de la Prima TV, urmata dupa interviul cu Ion Iliescu, si de Realitatea TV. Numai la Televiziunea Romana era liniste si mare veselie, cu o transmisiune de pe Litoral. Timp de o ora! Am avut ambitia sa vad pana unde ajunge incompetenta celor care au puterea de decizie intr-o institutie publica, de maxima importanta nationala si am ajuns la concluzia ca cele intamplate in seara aceea de pomina la TVR trebuie sa alerteze Guvernul Romaniei, Presedentia, SRI-ul si alte institutii, menite sa ne garanteze siguranta. Exagerez? Deloc. Daca am in vedere ca TVR acopera aproape intreg teritoriul Romaniei, ca badea Ion de la tara receptioneaza doar Romania 1, si ca in cazuri extreme, sa zicem al unei catastrofe nationale, al unei invazii straine, TVR are OBLIGATIA sa fie instrumentul nr.1 de informare si de comunicare a autoritatilor cu cetatenii, atunci ajung la parerea ca situatia studiourilor din Dorobanti este extrem de grava. Daca maine, Doamne fereste!, ne loveste un cutremur, la TVR se canta si se danseaza, pana binevoieste un sef sa dea unda verde pentru schimbarea programului?!
Asta imi aminteste de faptul ca la 11 septembrie 2001, aflandu-ma in Statele Unite si confruntat cu situatia de criza de la Worl Trade Center, am telefonat imediat in Bucuresti, la Televiziunea Romana. Dupa cateva convorbiri internationale pe banii mei, a binevoit sa ridice receptorul un oarecare domn Lucian Sarb, despre care mi se spune ca si azi e Directorul de Stiri al TVR-ului. Stiti ce mi-a raspuns ? Ca nu are spatiu programat pentru imprimarea transmisiilor mele! De parca eu, FBI-ul si CIA trebuia sa-l informam pe dumnealui din vreme despre ce se va intampla la „Gemenii”...
Asa ca, timp de o saptamana am realizat cunoscutele relatari in direct pentru Antena 1.
Am din nou un gust amar in gura, mai ales ca imi vine in minte o intamplare din seara de 4 martie 1977, cand, in naivitatea mea, am crezut ca trebuie sa intrerupem emisiunea la Televiziune, dar mai ales la Radio Bucuresti, pentru ca romanii sa afle ce se intampla in tara. Atunci macar am primit un raspuns: „Tovarasul, care e in Africa, va decide maine ce vom face”. Si Radio Bucuresti a difuzat in continuare muzica. Acum, in 2003, TVR-ul nici macar nu s-a sinchisit sa se justifice. Normal, prostii platesc!

SUS

RIANA POPESCU SAU VOCATIA MEDIOCRITATII

„Fereste-te de mediocritatea sprijinita in orice gen ai intalni-o”
DIDEROT

Din ziua cand am intrat pe poarta Televiziunii Romane - avandu-i ca sefi directi pe Tudor Vornicu si Octavian Paler - am inteles ca intre imperativele mele ca realizator de emisiuni, dincolo de principiile care vizeaza rolul de informare si instruire ale micului ecran, se mai gaseste unul : tezaurizarea valorilor perene ale acestui neam. Asa se face ca ani la rand am realizat interviuri cu marile personalitati ale culturii, artelor plastice, stiintei, muzicii si chiar sportului, majoritatea dintre ele trecute intre timp in nefiinta, dar ramase in videoteca, ca o marturie a unor vremuri pe care le-am parcurs impreuna. Revad cu nostalgie, dar si cu interesul omului de azi, intalnirile mele filmate cu Toma Caragiu, C.C Giurascu, Petre Stefanescu-Goanga, Grigore Moisil, George Calboreanu, Radu Beligan, Birlic, Coanda, Lia Manoliu si cu multi altii, ca sa nu vorbesc de cele realizate in anii exilului meu politic american, cand i-am avut ca interlocutori pe celebrul romancier Constantin Virgil Gheorghiu (,,Ora 25) - scriitorul francez de origine romana, cel mai tradus om de litere romanesti din toate timpurile - pe economistul de faima mondiala Anghel Rugina (pe care in 1990 l-am invitat personal in Romania, la cererea noii Puteri de atunci) pe Nadia Comaneci (pentru a carei revenire in tara am conlucrat aproape un an, cu fostul ministru al Tineretului si Sportului), cu rafinatul intelectual si disident Mihai Botez, inclusiv cu popularul cantaret de muzica usoara din anii ^60-^70 Constantin Draghici, facilitandu-i chiar participarea la Festivalul de la Mamaia din 1990.
Succesul serialului „Drumuri europene”, as putea spune cu mana pe inima, s-a datorat tocmai recuperarii prin timp si spatiu a urmelor marilor nostri inaintasti, in Viena lui Eminescu, Slavici, Enescu, Aurel Vlaicu, in Palermo lui Balcescu, in Roma lui Alecsandri si Badea Cartan, in Parisul lui Brancusi, Vuia, Cioran, Eliade si Eugen Ionescu, in Venetia lui Nicolae Iorga, in Londra lui Coanda, Gogu Constantinescu si Viorel Tilea, in Madridul lui Kogalniceanu si Mihai Tican Romano, in Rio de Janeiro a lui Caius Bredicieanu, in Orientul lui Bolintineanu, in Istambulul lui Dimitrie Cantemir si Brancoveanu, in Cartagina romana, in Egiptul lui Rosetti, iar enumerarea ar putea continua.
Si azi le spun colegilor mei mai tineri, care bat la portile televiziunilor ca au obligatia de a contribui la fixarea in imagini si sunete a memoriilor nationale.
De ce am facut o asemenea pledoarie pentru adevaratele celebritati, pe care timpul nu le poate estompa? Deoarece urmaresc cu nedumerire asa zisele emisiuni ale unei reporterite de duzina - am numit-o pe RIANA POPESCU - gazduita cu generozitate de OTV - post pe care, personal, il apreciez pentru eforturile promotorului sau, Dan Diaconescu - dar pe care nu-l pot intelege cum incredinteaza sarcina de a realiza o emisiune cu celebritatile romanesti unei persoane lipsita de har, fara personalitate, cu o cultura generala relativa, care starneste ironiile telespectatorilor prin prestatiile ei saptamanale, atunci cand face eforturi disperate sa apara in prim-plan, cu vocea ei de gaita sugrumata.
Pe vremea cand eram director general la tele 7 ABC, am acordat la randul meu o sansa acestei actrite ratate, deziluziile fiind insa foarte mari.
Daca stau bine si ma gandesc, nici una din aparitiile Rianei Popescu la OTV nu a fost memorabila, desi a incercat tactica ,,cataratului, adica a atragerii in dialog a unor nume binecunoscute, gratie carora ar putea si ea sa-si castige o cat de mica notorietate. Rateu pe toata linia!
Ce pacat ca o televiziune particulara, care a incercat cu atatea eforturi sa-si castige dreptul la aparitia pe ecranele noastre, nu incredinteaza rolul de realizator al emisiunii cu VIP-uri unei personalitati autentice, si nu unei mediocritati.
De aceea, ori de cate ori o vad zbantuindu-se ridicola pe ecran pe aceasta domnisoara Riana Popescu, imi aduc aminte de Goethe, care spunea ca mediocritatea nu trebuie dojenita, caci ramane vesnic egala cu sine...

SUS

TOAMNA LUI IOAN SLAVICI...

„Sa respectam pe tot omul dupa meritele sale”
PETRE DULFU

Odata, pe cand mustul negru incepuse sa fiarba in podgoria de la Minis, la doi pasi de Arad, pregatindu-se sa devina faimoasa „Cadarca”, care se poate inscrie oricand in celebra categorie a „Vinurilor de viata lunga”, despre care scria N.D. Cocea, l-am cunoscut pe compozitorul Emil Montia - cel care alaturi de Nicolae Ursu era unul din ultimii autori populari de muzica corala, descendenti din galeria lui Ion Vidu. Stand de vorba la un pahar de craciunel cu autorul atator colinde pe care le cantam pe cand eram de-o schioapa, mi-a marturisit cat de mult ii datoreaza lui Ion Slavici, care l-a invatat sa iubeasca Ardealul si Banatul, unde in fiecare sat exista cate o fanfara sau o formatie corala, incat romanul se insotea cu muzica la botez, la logodna, la cununie, la zilele sfintilor, dar si la inmormantari. „Spiritul lui Slavici” este chiar glasul pamantului imi spunea el, dar altfel de glas decat cel evocat de Liviu Rebreanu in „Ion”.
Curios, dar cu marele scriitor nu m-am intalnit sufleteste in lecturile de liceu si nici in cele de facultate, ci mult mai tarziu, departe, la Viena, unde filmam pe urmele lui Mihai Eminescu in „Drumuri europene”. Documentandu-ma riguros, intelegand mai bine ce a insemnat prietenia dintre cei doi, devotamentul cu care Slavici l-a indrumat in Viena imperiala pe tanarul de 19 ani, venit din Bucovina, am inceput sa percep altfel viata celui care a scris nemuritoarea carte „Mara”, apoi „Popa Tanda” si alte atatea scrieri, inclusiv cele care pledau pentru drepturile romanilor din Transilvania. Tot atunci am aflat cu surprindere - ceea ce nu-mi spusesera dascalii mei de la Universitatea „Victor Babes” din Cluj, anume ca numele lui Slavici era acesta: Ion al Lenii Savului Mihail Bojin.
Desigur, am regretat gestul lui filo-germanic din primul razboi mondial, pe care l-am pus in seama educatiei sale vieneze.
Revenind la perioada capitalei habzburgice, se stie ca la randul sau, Eminescu si-a luat revansa, introducandul pe Slavici in cercurile „Junimii” de la Iasi.
Poate va veti intreba de ce am ales acest subiect pentru tableta mea duminicala? Simplu. Deoarece acum doua zile, m-a contactat din Timisoara profesorul universitar Dumitru Mnerie - unul din reprezentantii in Banat ai noii Uniuni pentru Societatea Civila - impreuna cu profesoara Eliza Trif- informandu-ma despre un demers deosebit care vizeaza pe Ioan Slavici.
Dupa cum se stie (sau nu se stie!), Ioan Slavici a murit acum 78 de ani la Panciu, fiind ingropat departe de Ardealul sau iubit. Fundatia de invatamant „Iona Slavici” din Timisoara, care tocmai pune acum bazele unui Centru pentru Cultura cu numele scriitorului (care va ingloba Universitatea si liceul economic cu acelasi nume), in colaborare cu Prefectura Arad, Universitatea de Vest „Vasile Goldis”, Mitropolia Banatului, avand sprijinul unor personalitati, inclusiv pe cel al ultimilor descendenti de familie, si-au propus sa aduca in Siria natala a lui Slavici ramasitele sale pamantesti. La Siria chiar s-a proiectat un monument funerar.
Initiativa exemplara, veti spune dumneavoasta. Numai ca ea este obstructionata de administratia cimitirului din Panciu! Incredibil, mai ales ca in toti acesti ani, mormantul sau nu s-a bucurat de pretuirea care o merita, iar monumentul lui Ion Slavici nu este trecut in lista oficiala a monumentelor istorice de acolo. In aceasta situatie, s-au facut deja demersuri pana la primul om in stat.
Din acest colt de pagina, rog autoritatile judetului, inclusiv primaria din Panciu, sa colaboreze pentru finalizarea acestui proiect, in spiritul romanismului si datoriei morale pe care o avem fata de inaintasi. Caci nu intamplator Nicolae Iorga ne indemna astfel: „Saluta un om mare nu descoperindu-ti capul, ci descoperindu-ti cugetul”.
Aducandu-l in Siria lui, toamna aceasta poate sa devina toamna lui Ioan Slavici!

SUS

ROMANI FARA HOTARE

„Omul este egal omului oriunde se gaseste”
N. TITULESCU

Nu am fost invitat la recentul festival de la Calatis, desi, fiind vorba de asa zisa „Diaspora”, probabil ca as avut multe lucruri de comentat, pentru ca, iata, se implinesc, totusi, in curand, 20 de ani de cand editez publicatia „Universul” in USA, tiparitura raspandita pe toate continentele. Evident, lucru acesta este mai putin important pentru unii, deoarece nu odata, la nivelul celor doi Presedinti post-decembristi ai Romaniei - gazde pentru asemenea manifestari - nu doar eu, ci multi romani din strainatate, ajunse persoane cu notorietate acolo, nu au fost invitate la Cotroceni. Ba nu, gresesc: erau luate in seama doar atunci cand se apropiau alegerile!
In acest colt de pagina, ma vad obligat sa abordez doua chestiuni care vizeaza romanii „de dincolo”. In primul rand, atat la redactia noastra din Los Angeles, cat si in Bucuresti, la subredactia ziarului (pe care un oficial din Guvern doreste sa o desfiinteze, aruncand-o in strada!) am fost asaltat cu intrebari ale conationalilor nostri privind zvonurile tot mai insisitente despre apropiata campanie electorala. Conform acestora, regula instaurata dupa 1990, prin care cetatenii romanii din strainatate puteau vota la ambasade, dar si la consulate, e pe cale de a fi abandonata. Urmarile sunt grave si violeaza un drept fundamental: acela de a alege. Caci milioane de romani din strainatate nu vor putea ajunge la urne. De ce? Simplu. Deoarece nu vor putea strabate mii de kilometri pana in capitala tarii unde s-au stabilit. Sa luam doar doua exemple: Statele Unite si Canada. Cum ar putea un roman de pe coasta de Vest a Americii, sa bata un drum de 3500 kilometri pentru a vota la ambasada de la Washington? Pana acum facea lucrul acesta prezentandu-se la consulatele din Los Angeles si Chicago. Dar chiar si sutele de mii de romani din zona New York (toata coasta de Est), ar trebui sa se duca in capitala americana. "n acest caz, majoritatea va renunta. Dar eu intreb autoritatile de la Bucuresti ce s-ar intampla daca - prin absurd- cei aproape 1 milion de romani din SUA ar decide sa mearga la Washington pentu alegerile din noiembrie? Ar putea ei intra intr-o cladire cu un etaj, unde e misiunea Romaniei?! Va imaginati ce catrastrofa ar fi! Acelasi lucru e valabil si pentru Canada, deoarece un roman din Vancuver, nu va face mii de kilometri pana la Otawa, pentru a vota.
Al doilea fapt care ma obsedeaza de mult, este indiferenta cu care e privita si azi instalarea unei punti - prin arta - intre romanii din tara si cei din strainatate. Daca ar fi sa ne gandim la faptul ca sunt zeci de mari interpreti de opera, instrumentisi cu faima, interpreti de muzica populara si usoara, pe care Guvernul - asa cum a sprijinit festivalul „G. Enescu”, sau „Festivalul Artelor”, ar fi prezenti la un festival international, dar acasa - l-ar subventiona si pe acesta, aducand astfel in fata publicului de acasa (prin TVR) artisti reputati din toate genurile si din toate tarile, ar fi minunat.
In miniatura, incerc o asemenea actiune, invitand la emisiunea ,,Studioul Aristide Buhoiu, de la OTV, interpreti romani de peste hotare. Asa a fost Leontina Vaduva (marea cantareata de opera de la Paris), Ligia Oancea, stabilita de multi ani in Canada, George Rotaru - probabil singurul solist roman de muzica usoara, care a sustinut o stagiune in Las Vegas si altii. De curand, George Rotaru a sosit din California la Bucuresti, unde va inregistra cateva piese din repertoriul romanesc si international.
Cum as putea conchide? Ca daca arta, in sine, nu tine cont de hotare, nici artistii romani - oriunde s-ar afla in lume - ar trebui sa fie mereu acasa, in spatiul productiilor spirituale. Cele fara hotare!

SUS

BLESTEMUL „CERBULUI DE AUR...”

„Sa fii cat de sarac, numai sa ai bani multi”
ANTON PANN

La vremea cand Tudor Vornicu - pe nedrept hulit in ultimul timp - se batea pentru lansarea „Cerbului de Aur, prea putini dintre noi credeau ca un asemenea festival va putea avea loc intr-o tara comunista. Si totusi, incepand cu martisorul anului 1968, el s-a desfasurat in fiecare primavara, pana la nefericitele „teze inspirate de vizita lui Ceausescu in Coreea de Nord, cand a fost retezata cea mai prestigioasa manifestare de acest gen, organizata in Romania vreodata. Privind lista participantilor si vedetelor de la ultima editie, nu stiu daca trebuie sa rad sau sa plang. Pe cand in anul de gratie 2004, asa-zisa „directoare a festivalului, Irina Radu (numita pe sest, fara concurs, si mai-marele Programului TVR 2), printre concurenti doar Elenor (Malta) si grupul romanesc „Slang puteau emite ceva pretentii, pe listele dinainte de „potop figurau nume stralucite. Printre premianti, notorietati, cum au fost Jacquest Hustin (Belgia), Josef Laufer (Cehoslovacia), Roy Black (R.F. Germania), Midinette (Elvetia), Frida Boccara (Franta), Therese Steinmetz (Olanda), Dova (Spania), Helena Vondrackova (Cehoslovacia), Ann Louise Hannson (Suedia), alaturi de care au fost fetele noastre Anda Calugareanu, Angela Similea, Corina Chiriac, Doina Spataru si Lumninita Dobrescu. „Cerbul era atat de disputat, incat o celebritatea mondiala de mai tarziu - cum avea sa devina Julio Iglesias - a trecut, practic, neobservata atunci!
Ce sa spunem insa de vedetele anului 2004, in comparatie cu anii aceia „intunecati? Pink, Nino D’Angelo si un solist dintr-o trupa celebra, desfiintata de mult, adunat in graba de pe o plaja din Spania, si adus la Brasov, unde a ajuns „in fundul gol (la propriu, bagajele lui fiind ratacite de nu stiu ce companie aviatica). O mentiune pentru marea noastra interpreta Aura Urziceanu (superba, in direct, la bar), dar care nu trebuia lasata sa cante, la valoarea ei, play-back pe scena!
In schimb, in „anii de trista amintire, sub Tampa veneau Amalia Rodriguez, Rita Pavone, Jean Cluade-Pascal, Pia Colombo, Boby Solo, Cliff Richard, Juliette Greco, Udo Jurgens, Gigliola Cinguetti, Frankie Avalon, Marie Laforet, Nicoletta, Connie Francis, Josephine Baker, Charles Trenet, Encrico Macias, Dalida, Sergio Endrigo si regretata Doina Badea.
Daca as fi intrebat care a fost realmente festivalul „Cerbul de Aur: cel de la vedere, oficial? As spune ca nu! Adevaratul festival a avut loc la subsolul de la „Aro, unde castigatori ar trebui declarati Berti Barbera (cu ai lui) si bandul lui Flavius Teodosiu. Din punct de vedere al performantei artistice, momente cu adevarat de mare desfatare spirituala ne-au daruit maiestri muzicii populare romanesti. Da, spectacolul folcloric a adus nu numai mai multi spectatori in sala, ci a atins o tinuta de exceptie, pe masura celor care au pasit in scena, urcand retingul postului. A doua zi, asta comentau romanii, si mai putin despre vedetele internationale, caci pentru ei varful de spectacol l-a atins faimosul duet Maria Ciobanu-Ion Dolanescu, reunit pe scena dupa vreo 30 de ani! Numai ca in timp ce oaspetii au fost onorati cu sute de mii de dolari, Ion Dolanescu - de exemplu - a primit de la TVR un onorariu de... 8 milioane de lei! Adica vreo doua sute de dolari, suma pentru care domnisoara Pink nu ar fi acceptat sa-si ridice o spranceana...
Nu-i, totusi, o bataie de joc, daca tot s-a pus la bataie peste un milion de dolari la Brasov?!
Saptamana trecuta, blestemul ,,Cerbului - adica ploile - nu a mai functionat, cum s-a intamplat ani la rand. in schimb, a ramas alt blestem: improvizatia si banii aruncati pe fereastra...

SUS

DIASPORA, INCOTRO?

„Vigilenta eterna este pretul libertatii”
W. Philips (USA)

Daca e sa fim sinceri, dupa 1990, legaturile Bucurestiului cu romanii din strainatate („tradatorii”,„fugarii”, „defectorii”) - pe care i-a botezat la gramada „Diaspora”, desi sintagma inseamna la origini cu totul altceva, amintind de pribegia poporului evreu, dupa ce armatele lui Nabucodonosor au intrat in Ierusalim - au fost mai mult emotionale. Ele se manifestau fie sub forma semanatorista a „podurilor de flori” de peste Prut (care au anesteziat ideea Unirii cu Basarabia), fie sub cea a numeroaselor congrese, simpozioane si festivaluri - neparat cu eticheta ,,romanii de pretutindeni - desi reprezentarea era subiectiva, adeseori dupa criterii pe care nu am putut sa le inteleg niciodata.
Dupa ce in vara lui 1990, eu si multi ca mine , veneam in tara, noi, cei care eram refugiati politici, renuntand astfel la statutul de exilati, mi-am imaginat, in nastrusnica mea naivitate, ca se vor gasi oamenii politici care sa intelega faptul ca ditamai o populatie de 10-12 milioane de romani, aflata in afara granitelor oficiale inseamna totusi ceva. Adica putea fi cel mai loial si sincer lobby pentru noua Romanie, aducand totodata acasa uriasul tezaur de experienta dobandita in Lumea Libera, astfel incat alinierea noastra cu Occidentul sa nu se faca cu sfiala, lasandu-ne nu odata pusi la colt...
Imi aduc aminte ca acum aproape 15 ani, dupa experienta intalnirilor predecembriste cu Silviu Brucan si Eugen Mihaescu, la New York, am dat faxuri pe la tot felul de foruri, propunandu-le sa aiba in vedere infiintarea unui minister special pentru romanii din strainatate - asa cum au evreii- care ar fi devenit o punte solida, oficiala, intre milioanele de deztarati si Patria Mama. Dupa privirile ironice ale multor lideri politici nascuti peste noapte am inteles ca asa ceva nu se va face curand. Ba, mai mult, noua Constitutie a creat chiar „romanul second class”, adica cei care, desi aveau aceeasi cetatenie cu fratii lor din tara, erau exclusi de la orice functii publice. Cu alte cuvinte, „fratele meu”, roman de departe, ne poti vota, dar nu poti fii votat. Asa se si explica podurile de ghiata generate dupa 1990, taiate de abia anul trecut, cand noua Constitutie elimina rusinile din articolul 16, toti cetatenii romani devenind astfel egali.
Acum, cand intram pe ultima turnanta inaintea campaniei de alegeri, constat ca doar doua formatiuni politice si-au anuntat public interesul pentru a promova in Parlament romani din strainatate, poate si dupa exemplul bun al Knessetului (Parlamentului) din Israel, in care se gasesc multi deputati cu dubla cetatenie. E vorba de PSD si de PRM. Desigur, mai trebuie ca de la nivelul declaratiilor sa se treaca la cel al faptelor. Adrian Nastase a comunicat presei acum trei sapamani ca PSD-ul isi cauta un parlamentar dintre cei cu dubla cetatenie. Excelent! Dar cand si cum se va intampla acest lucru?
Pe de alta parte, si la PRM exista o atitudine declarata, cooperanta in acest sens, iar Vadim l-a si coptat public pe ambasadorul de la UNESCO, Eugen Mihaescu, o mare personalitate artistica internationala. Pentru romanii din strainatate, gestul celor doi sefi de partide inseamna deja mult, sperand ca foarte curand, in Parlamentul Romaniei - unde se afla de multi ani si reprezentantii unor comunitati etnice de 3000-4000 de cetateni - sa se gaseasca, in sfarsit, cateva scaune si pentru romanii „de afara”, care , iata, nu mai vor sa beneficieze de statutul oaspetelui in propria lor tara, invitati mereu la festivaluri cu tuica, carnati si sarmale...
Sa cred ca si celalalte partide au ajuns la concluzia ca a sosit clipa UNIRII INTERNATIONALE ROMANESTI?

SUS

VISE PE LUNA

„Sa visam sub clar de luna”
LAMARTINE

Pana cand, adolescent fiind, am citit cu nesat cartile lui Jules Verne, dar mai ales romanul „De la Pamant la Luna”, nu priveam astrul noptii decat in serile inghetate ale Ajunului de Craciun, cand colindam cu steaua pe toate strazile si ulitele troienite cu zapada ale Lugojului.Tremurand de frig, atinteam ochii spre cer, speriati la gandul ca varcolacii ar putea manca Luna, ceea ce ar fi insemnat ca ne-am putea rataci, tragand dupa noi traistele cu nuci, covrigi si alte bunataturi pe care ni le daruiau gospodarii. Multi ani dupa aceea, priveam Luna doar intr-un decor romantic, visand cu ochii deschisi, dupa ce imi inobilam sufletul cu cele mai frumoase poezii de dragoste...
Dar intr-o zi, dupa ce incepuse cursa extraterestra, mai intai cu mica catelusa „Laika”, apoi cu Gagarin, iar dupa aceea cu toti astronautii americani care porneau spre cer de la Cape Canaveral intersul meu a crescut brusc. Si a venit noaptea aceea unica, a aselenizarii, cand am atipit langa televizor cu vocea lui Andrei Bacalul si a lui Tudor Vornicu - deveniti comentatori „lunari” - calauze spre vis. Din pacate, pasul acela ,,urias pentru omenire - cum spunea primul om care a pus piciorul pe Luna, nu a fost urmat si de altii, ceea ce m-a facut sa cred ca satelitul nostru natural nu mai prezinta mare importanta, in vizor fiind acum Marte, Jupiter si alte planete. Miercuri insa mi-au atras atentia doua stiri despre „Frumoasa Cerului”. Prima ma pune serios pe ganduri, a doua ma amuza.
Astfel, aflu ca la Agentia Spatiala Europeana de discuta despre un proiect ce pare inspirat de literatura stiintifico-fantastica, conform caruia oamenii de stiinta se gandesc sa imite legenda cu Arca lui Noe, plasand pe luna, intr-un veritabil tezaur ADN-ul tuturor speciilor animale aflate azi pe pamant. Si asta in eventualitatea ca un asteroid urias ar lovi Terra, sau un lant de explozii nucleare ar face imposibila viata pe planeta noastra. Cum dr. Bernard Foing este seful misiunilor lunare, avem toate motivele sa credem ca nu e literatura de anticipatie, ci un scenariu din multele care se scriu azi, departe de ochii oamenilor de rand.
Un alt lucru m-a amuzat insa. Faptul ca tot mai multi oameni isi cumpara terenuri...pe luna! Incredibil, dar adevarat. Ba, mai mult, in Bucuresti exista oficial un reprezentant al asa-numitei „Ambasade Lunare”, care parceleza luna si pentru romani. Odinioara, relatam telespectatorilor mei despre un crater lunar, care poarta numele lui Spiru Haret. Azi, un numar tot mai mari de romani devin „proprietari” pe luna. Ieri l-am cunoscut pe Adrian Dragan, care a fost imputernicit de americanul Dennis M. Hope, „Conducatorul” Omnipotent al Suprafetei Luminate a Lunii, care mi-a povestit lucruri uluitoare despre aceasta afacera, generata de o companie cu sediul in statul Nevada. Am citit chiar un document - despre care mi s-a spus ca are un accept international, prin care acest domn Dennis M. Hope, declara ca din ziua de 22 noiembrie 1980, are drepturi asupra Lunii! Si nu doar atat, deoarece pretentiile lui se extind asupra planetelor Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si, respectiv, Pluto. Veti zambi, dar la aceasta ora, el a distribuit mii de hectare selenare, inclusiv compatriotilor nostri...
Pe lista proprietarilor cu acte se inscriu nume de vedete din lumea televiziunii si a spectacolelor.
Cu alte cuvinte, de acum in colo nu veti mai privi luna doar prin ochii tinerilor indragostiti, sau al astronautilor, ci si al oamenilor de afaceri. Si astfel, ajungem la concluzia ca visele despre luna au ajuns o afacere de viitor. Dincolo de „Sonata Lunii”...

SUS

100% ROMANESC

„Traditia adevarata e simple merinde sufleteasca”
LIVIU REBREANU

Intr-o carte de mare succes, tiparita in urma cu multi ani in Statele Unite, Daniel Evan Weiss a scris despre traditie in Lumea Noua, cautand o definitie, care va da apoi titlul acestui volum: „100% AMERICAN”.
Dar ce inseamna la noi, la romani, traditia? Sau, mai exact, ce a insemnat candva, pentru ca la ora actuala adeseori o luam in deradere, dupa unele capete patrate ea fiind egala cu desuetul. In „Cele doua Frante”, Mihai Ralea afirma ca - dupa opinia sa - cu cat ne indepartm de traditie, singura sursa de viata, cu atat ne apropiem de moarte, pentru ca Lucian Blaga, sa afirme si mai transant in „Trilogia Culturii” ca „Traditia noastra” e fara varsta ca frunza verde. Pe alte meleaguri, Benedetto Croce sustinea in „Estetica” sa ca acolo unde traditia este rupta, interpretarea se opreste.
De ce abordez in articolul meu de azi traditia? Pentru ca am atras atentia de nenumarate ori realizatorilor de programe TV ca marginalizarea folclorului romanesc este un act de incultura, dar si o ofensa adusa spiritului national, un gest de afront fata de traditiile noastre. Ca publicul romanesc nu e deloc saturat de foclorul adevarat - cum carcotesc unii - mi-a dovedit-o ( a cata oara?!) spectacolul de la Brasov al asilor muzicii populare romanesti, cu momentele lui emotionante, cand - bunaoara, la aparitia Mariei Ciobanu si a lui Ion Dolanescu - publicul s-a sculat electrizat in picioare, altfel decat la surogatul de vedete internationale de la „Cerbul de Tabla...”
Iar recent, dupa ce la „Studioul Aristide Buhoiu”, de la OTV, au aparut Maria Ciobanu, Ionut Dolanescu, Valentina Vaduva, Camelia Ciobanu si Ion Dolanescu, telefoanele au sunat neintrerupt, telespectatori din tara, dar si din strainatate, aratandu-si satisfactia.
Amintesc toate acestea pentru ca, iata, langa noi, de exact 5 ani, difuzeaza cu succes programe de folclor, la Prima TV, inimoasa realizatoare si interpreta Valeria Arnautu. Nu e simplu ca timp de atatia ani, sa aduci pe micul ecran nume sonore, incepand cu Ion Dolanescuu, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Elisabeta Turcu, Elena Merisoreanu, Elena Roizen, Floarea Tanasescu, Mioara Velicu, Saveta Bogdan, Viorica Flintasu, Petrica Moise, Ana Pacatius, Tiberiu Ceia, Achim Nica, Luca Novac, Mioara Pitulice, Radu Simion, Ion Milu si altii, impreuna cu mari ansambluri, de genul „Banatul” Timisoara, „Calusul” din Scornicesti, „Maria Tanase” din Craiova, „Ciocarlia”, „Mara” din Sighetul Marmatiei, „Datina” din Botosani, „Izvorasul” din Buzias, „Tinerimea Romana s.a”. Dar emisiunile Valeriei Arnautu de la Prima TV, sub genericul „Traditiile romanilor”, au promovat in acelasi timp multi tineri, care au confirmat ulterior, iar azi sunt interpreti profesionisti. Intre ei, Steliana Sinea, Nicolae Datcu, Gheorghe Gheorghe, Ileana Matus, Voichita Suba, Irina Zoican, Nina Predescu, Maria Ghinea, Alina Pinca, Mirela Manescu, Felicia Stoian, Maria Coman, Mihai Nemes, Nicu Dumitrica, Angelea Calin, Sorin Filip, Mitrita Cretu s.a.
Autorul acestor randuri, le-a asternut pe hartie ca un sprijin moral pentru toti cei care, asemeni Valeriei Arnautu, cred in talentul si traditiile acestui neam, atat de incercat, dar cu un suflet mare, cat un continent...

SUS

TOAMNA DOMNULUI TRANDAFIR

„Educatiunea trebuie sa tinteasca a face pe om folositor lui si societatii”
ION GHICA

Amintirile noastre din timpul scolii, chiar daca s-au mai estompat prin ani, penduleaza intre dascali de tipul domnului Trandafir si cel a lui Marius Chicos Rostogan. De primul se leaga copilaria unui mare scriitor, dar si a mea, deoarece am avut sansa ca un invatator cu mult har, refugiat de razboi tocmai de la Iasi - cum a fost omul care mi-a pus tocul cu penita ,,Pelikan in mana, si m-a invatat cum sa gandesc in fata tablitei de grafit - sa ma invete nu doar abecedarul, ci, mai ales, cum sa simt romaneste, in respectul pentru tot ceea ce facusera pentru tara stramosii. Dragul meu dascal Constantin Mandru - cu care am parcurs primul ciclu al scolii primare de pe langa Biserica cu Doua Turnuri din Lugoj - venise in Banat din orasul marilor legende moldave, dar a stiut sa ma apropie in primul rand cu caldura si intelepciune de locurile mamei mele, de muzica lui Ion Vidu, de publicistica curajoasa a ziaristului unionist Valeriu Braniste (in mica publicatie „Drapelul isi tiparise articolele Nicolae Iorga, asa cum o facuse Eminescu in foaia „Familia”, a lui lui Iosif Vulcan, de la Oradea ), de viziunea politica a Memorandistului Coriolan Brediceanu, de faima tenorului Traian Grozavescu, cucerita la Viena, de arta scrisului la Ion Popovici-Banateanu, remarcat entuziasmat de Titu Maiorescu, de alti condeieri locali, de la Victor Vlad Delamarina, la Mia Cerna si Anisoara Odeanu. Spre cinstea lui, primarul Lugojului, Marius Tiberiu Martinescu cultiva acest spirit.
Ma intreb adeseori, ce as fi ajuns in viata, daca nu ar fi existat acest dascal daruit, „Domnul Mandru”, pe care il evoc adeseori cu colegul meu de pe vremuri, reputatul profesor universitar si mare cardiolog, Constantin Luca, de la Timisoara. Probabil un om cu suflet de pergament...
Desigur ca va intrebati de ce evoc in acest colt de ziar, tocmai acum, dascalimea? Va raspund lapidar: pentru ca mi-e rusine ca societatea romaneasca nu a facut ceea ce trebuia sa faca pentru acei care - asa cum scria undeva Sir John Lubbock - nu au menirea sa faca din noi avocati, preoti, soldati, ci OAMENI. Dar unde sunt azi? Adeseori, in strada. Protestand, ca zilele trecute, pentru salariile mizere pe care le au. Pentru conditiile imposibile - adeseori ca de la marginea civilizatiei - pe care le ofera scolile in care predau. De unde atata lipsa de interes, atata aroganta fata de situatia reala a invatamantului nostru?
A instrui o natiune inseamna a o civiliza, spunea Helvetius. Intrebarea este daca nu cumva, majoritatea oamenilor politici de azi - dupa ce odraslele lor, fie ca au absolvit scoala, fie ca invata prin stranataturi - nu mai au motive sa vina in fata demonstrantilor din scoli, sa le afle pasurile si sa faca ceva concret pentru ei. Pentru cine sustin ei ca sprijina construirea unei tari prospere, cum este Romania de maine? Pentru niste oameni fara suflet, robotizati, pentru care ideea de carte, lectura, de morala, de etica e ceva desuet? Pentru generatii in constiinta carora respectul fata de tot ce inseamna istoria acestei tari a disparut de mult?
Noroc ca mai exista unii care ne reamintesc ce inseamna Scoala in viata acestei tari. La simpozionul dedicat Diasporei (ah, ce cuvant nepotrivit!), organizat cu daruire si de data aceasta de Victor Craciun, dar la Blaj, se vor evoca cei 250 de ani de scoala romaneasca in „Mica Roma”. Primarul urbei, Alexandru Bacila imi vorbea cu caldura de acest proiect ambitios, care va aduce la Blaj, ca in vremea Scolii Ardelene, romani de pretutindeni. Sosita la Bucuresti, Ioana Ungureanu, de la Roma, profesoara la celebrul Conservator Santa Cecilia, imi spunea ca are acelasi romanism in sange, asa cum i l-au inoculat dascalii ei cu multe decenii in urma.
Datorita celor care ne-au invatat buchiile, suntem azi oameni. Dar ce le dam noi astazi lor, pentru ca fii si fiicele noastre sa fie la fel?

SUS

SPAIMA ELECTORALA

Nu va puteti imagina prin ce spaime am trecut deunazi, cand, din Bucuresti, ne pregateam sa trimitem in America relatarile despre alegeri. Dupa momentele de euforie ale castigatorilor declarati duminica la exit poll, cand „Armada“ lui Adrian Nastase, imbracata in jachete albastre, ca la un meci de pe gazon, aplauda ca la Olimpiada craincii de televiziune, in momentul cand acestia anuntau rezultatele partiale, a venit „bomba“ declansata de Traian Basescu. E adevarat, fitilul fusese aprins cu doua zile inainte de Vadim, care declarase in direct, la TVR, ca alegerile vor fi cu siguranta fraudate.
Mai mult, el a indreptat o hartie spre camerele de televiziune , pe care erau inscrise cateva cifre. Surpriza a fost ca liderul PRM-ului a precizat ca e vorba de o discheta preparata mai demult, prin care „Cineva“ hotarase soarta alegerilor. Coincidenta sau nu, primele scoruri au confirmat aceste cifre ! Ambasadorul Eugen Mihaescu, si el membru in partidul lui Vadim, a anuntat cu multe zile inainte ca a intrat de asemenea in posesia unor cifre, care anuntau o posibila frauda. Si, culmea, erau aproape aceleasi !
La ora cand cititi aceste randuri, expediate la redactie marti seara, stiti deja care este evolutia din Romania. Ceea ce nu stiti este ca s-a instaurat aici imediat teama ca acest nou examen al democratiei din Romania va fi pierdut de Putere si ca ,implicit, Romania va apare in fata strainatatii ca o veritabila repetenta. Daca se va dovedi ca s-au petrecut fraude mari, atunci credibilitatea tarii va fi pusa din nou la indoiala. Asta inseamna un semnal pentru oamenii straini de afaceri, dar si pentru politicieni. E un risc, dar care trebuie asumat, in numele dreptatii si adevarului !
Traian Basescu, care este, oricum, declarat participant la turul al doilea pentru Cotroceni, alaturi de Adrian Nastase, nu s-a multumit cu declaratia ca se vor face cercetari. El a cerut imperativ arestarea persoanei care ar fi folosit un soft anume sia directorului Institutului de Statistica si a solicitat o ancheta privind specialistii de la Institutul de Statistica, prin care s-au fraudat, in favoarea PSD, cateva sute de mii de voturi. Mai mult, Alianta PNL-PD, cere anularea acestor alegeri si organizarea altora, indiferent de costuri ! Deodata, atentia lumii internationale s-a concentrat asupra Romaniei. Ca si a romanilor din strainatate, care se intreaba cum se poate sustine la Bucuresti ca din milioanele care se afla peste granite, au votat doar vreo 35.000. Imposibil. Dupa cum cred ca este imposibil ca UDMR-ul sa fi realizat un asemenea scor, care depaseste numarul ungurilor din Romania.
Experienta mea personala - obtinuta in aceasta campanie electorala, traversata cu asa zise dezbateri de televiziune, care nu erau altceva decat niste ridicole emisiuni de varietati, de tipul „Cine stie castiga“ sau „Drumetii veseli“, ma face sa cred ca ne aflam in fata unei pagini penibile din istoria noastra moderna. Si e pacat, pentru ca nu pentru conturile grase, de sute de milioane de dolari, realizate de te miri ce politicieni, am luptat multi dintre noi ininate de 1989.
Privesc harta tarii si ma gandesc ca altadata am plans pentru ea, sau ne-am sacrificat viata de familie in numele ideii de Patrie. Si incepe sa-mi fie rusine sa ma uit acum in ochii copiilor mei ...
Un lucru e clar, chiar inainte de o concluzie oficiala : legea electorala a fost incalcata de mai multe ori, in cele mai diferite feluri. Astfel, am vazut in zona Vaslui, cum a fost mituit o parte din electoratul rural, cu atentii pe care mi-e jena sa le numesc, atat sunt de meschine...
Gigi Becali, care pana mai ieri il injura pe Vadim, i-a telefonat acestuia si i-a propus sa colaboreze in viitor.
Dar minunile nu se opresc aici. Lideri de partide, pana de curand rivali pe viata si pe moarte, vor sa-si dea mana pentru a salva aceasta tara. Se vorbeste chiar despre eventualitatea unor alegeri anticipate pana la Pasti !
Ma gandesc cu groaza in aceste momente ca Romania are toate sansele sa devina o a doua Ucraina. Sau o Georgie la fel de exploziva.
Deschideti usile, cat mai larg, oameni buni ! Sa intre aerul curat al adevaratei democratii...

SUS

FENOMENUL BASESCU SI VIZIONARUL ISTRATE

Theodore Roosevelt, in faimoasa lui „Letter” din 1900, scria: „Sunt puternic ca un elan si pot sa duc greul pana la capat”.
Ma gandeam la afirmatia fostului presedinte american, comparand pozitia lui de lider, la inceput de veac douazeci, cu cea a lui Traian Basescu. Cat il priveste pe cel dintai, istoria ne-a dat raspunsul: a dus Statele Unite spre varful piramidei mondiale. Cu cel de al doilea, noul presedinte al Romaniei, lucrurile sunt mai complicate, deoarece el a ajuns in palatul Cotroceni in conditii mult mai confuze, probabil chiar mai neprielnice decat Roosevelt la Casa Alba. Ba, as putea spune ca Tarain Basescu este cea mai mare surpriza politica de dupa decembrie 1989. Pentru toti, in afara de prietenul meu, inginerul Ion Istrate, celebru azi datorita prorocirilor sale, care au impresionat profund Romania.
Indraznesc sa sustin ca eu l-am lansat pe prezicatorul Istrate, dupa ce mi-a oferit in 1998 documentele prin care dovedea ca a anticipat cu exactitate cutremurul de pamant de la 4 martie 1977. L-am adus apoi de mai multe ori in emisiunile mele de la Tele 7 ABC - unde eram director general - pentru ca aparitiile sale starnisera un imens interes printre telespectatori. El primeste „mesaje“ de undeva, din patiu, (cade intr-un fel de transa, ca Hasdeu) le descifreaza si apoi le anunta celor apropiati. Iata motivul pentru care l-am indemnat sa-si adune prezicerile intr-o carte. Ea a aparut acum cinci ani si continua sa faca senzatie. De ce? Pentru ca Ion Istrate a anuntat evenimente mari, cum sunt atacurile din 11 septembrie 2001, din America, cutremurul din Turcia, razboiul din Afganistan si cel din Irak!
De Craciun, seara, mi-a telefonat, si in prezenta a doi martori mi-a spus ca simte apropierea unui cutremur urias, care va produce pierderi inimaginabile. La intrebarea mea pivind magnitudinea, mi-a raspuns ca va fi peste 8 grade pe scara Richter, dar ca nu poate preciza unde se va declansa. A doua zi, dimineata, cand am deschis televizorul sa urmaresc stirile, aveam sa aflu stupefiat ca, intr-adevar, in Asia s-a intamplat cea mai mare tragedie din ultimele decenii!
In acest context, incerc sa-mi adun gandurile, aducand pe primul plan situatia politica din Romania. Asa ca judecand dupa recentele gesturi categorice ale noului presedinte Traian Basescu, mi-am pus memoria la bataie.
Inainte de orice, trebuie sa va spun ca intalnirea mea cu Basescu a fost extrem de neplacuta. Chiar socanta. Si ma voi explica imediat.
Totul s-a petrecut acum 6 ani, pe cand conduceam un post de televiziune in Romania. La cateva zile dupa instalarea mea in biroul din Piata Victoriei, m-am grabit sa-i ofer o emisiune lui Dan Diaconescu, pe care il descoperisem si il lansasem in cele cateva luni cat am condus Super Nova TV. Vivace, setos de senzatie, cu mult aplomb, Diaconescu s-a impus rapid ca un amfitrion de succes, cautand tot timpul sa ofere publicului emisiuni mai mult sau mai putin senzationale. Intr-una din ele, l-a criticat pe Traian Basescu, pe atunci ministru la Transporturi. Nu mica mi-a fost mirarea, cand aveam sa citesc imediat in ziarul „Libertatea“ un fel de replica la emisiunea lui Diaconescu, in care Basescu ma facea vinovat de acele acuze nedrepte, chiar folosind la adresa mea expresii jignitoare. Cum nu aveam nici un fel de vina - programele lui Dan Diaconescu nefiind vreodata cenzurate - am rabufnit imediat, si am cerut la institutia Avocatul Poporului trimiterea sa in judecata pentru insulta. Din fericire, lucrurile insa s-au oprit la acel stadiu , iar imediat dupa venirea sa la Capitala, ne-am impacat, in prezenta avocatei Gratiela Barla. O conciliere ca intre doi gentelmani!
Niciodata, de atunci incoace, realizand, desigur, ca nu fusesem responsabil de emisiunea cu pricina, omul acesta nu s-a purtat altfel decat asa cum era firesc: barbateste.
Si acum, surpriza acestui articol, in titlul caruia am asezat numele presedintelui Romaniei si pe cel al unui astrolog (sau proroc?!) deja celebru. In luna mai, anul trecut, in plina campanie pentru alegerile locale, cand incepusem seria de emisiuni „Studioul Aristide Buhoiu“, la OTV, l-am intrebat inaintea unui program - de fata fiind si amicul meu Gabriel Padiu - cine crede el ca va fi noul presedinte al Romaniei. Raspunsul lui Ion Istrate: „Traian Basescu !“. La replica mea ca acesta candideaza la Primaria Capitalei, nu pentru Cotroceni, el a repetat raspunsul : Basescu. Nu am vrut sa-l contrazic, fiind sigur ca oaspetele meu era intr-o mare eroare.
La aceasta scena m-am gandit in ziua cand, inlocuindu-l pe Theodor Stolojan, Traian Basescu a intrat in cursa pentru Cotroceni. Dar m-a coplesit, in seara cand am aflat ca a ajuns presedintele Romaniei !
Sa fie vorba de un destin? Sau e doar o coincidenta? Raspunsul va apartine. Dar stiti care e „tragedia veacului”, cum spunea William Dubois? Ca oamenii cunosc atat de putine lucruri despre oameni...

SUS

MAI TARE CA JULES VERNE...

„Cartile trebuie sa urmeze stiintei”
F. BACON

Indiscutabil, la vremea lui autorul citatului de mai sus nu putea crede ca se vor naste oameni cu o asemenea imaginatie bogata, incat romanele si povestirile lor sa anticipeze chiar performantele stiintei. Incepand cu Egar Allan Poe, continuand cu Jules Verne si HG. Wells. Inainte de aselenizarea lui „Apollo”, fusese descrisa calatoria spre luna; Inainte ca submarinele nucleare de azi sa strabata marile si oceanele lumii la distante enorme, existase capitanul Nemo si echipajul lui, voiajori in „20.000 de leghe sub mari”; au fost descrise apoi aventurile de la poli, anticipand expeditiile eroice ale lui Nansen, Scott, Byrd si Cook - toate apartinand parintelui neuitatei carti „Capitan la 15 ani”.
Sirul acestor anticipari extraordinare poate continua, obligandu-ma sa fac comparatii cu genul tehnic al lui Leonardo Da Vinci. Este exact gandul cu care, in urma cu ani am pasit in casa lui Jules Verne din Amiens, tulburat ca ma voi intalni cu locul unde s-au nascut personajele atator carti pasionante din lecturile copilariei si adolescentei mele. Evident, emotia mea era cu atat mai mare, cu cat doream sa ma documentez la fata locului si cu privire la sursa informatiilor lui Jules Verne folosite la elaborarea cartii „Castelul din Carpati”, a carei actiune se petrece in spatiul romanesc. Tin minte ca atunci, filmand bogata arhiva a scriitorului francez, m-au frapat planseele folosite pentru elaborarea expeditiei imaginare spre centrul pamantului. Iata ca din primii ani ai secolului XX, un scriitor, nu un om de stiinta atragea atentia asupra proceselor misterioase care se petrec in maruntaiele pamantului, acolo unde se framanta oceane de foc, inca neexplorate. Si unde - prevad scriitorii actuali de Science Fiction - nu se nasc doar cutremurele si vulcanii ci ar exista o civilizatie ascunsa, care isi trimite din cand in cand farfuriile ei zburatoare, pentri a atesta Terra. Poate ca asa s-au nascut si celebrele filme „Odiseea spatiala 2001”, „Razboiul stelelor”, sau „Intalnire de gradul trei”...
Cateva randuri deosebite m-au indemnat zilele acestea sa ma intorc spre lumea lui Jules Verne. In primul rand, pentru ca am intrat in anul 2005, declarat de UNESCO „anul Jules Verne”, deoarece se implineste un veac de la moartea lui. Cu acest prilej, am aflat ca scriitorul a fost un Sagetator, la fel ca Abraham Lincon, Franklin Roosevelt si Ronald Reagan, ceea ce explica poate caracterul sau de vizionar si luptator. In al doilea rand, mi s-a comunicat ca daca voi relua proiectul serialului „Drumuri Europene” revenind la Amiens, voi avea sansa de a filma mult mai multe carti inedite, manuscrise si obiecte care au apartinut lui Jules Verne, ele fiind donate recent (un inventar de 30.000 de piese!) din partea Contelui Pietro delle Rive. In al treilea rand pentru ca tragedia recenta din Oceanul Indian - care, cu siguranta, are cel putin 300 de mii de victime - mi-a adus aminte de volumul „Calatorie spre centrul Pamantului”, unde dincolo de aventura se ascund intrebari fara raspuns pana azi, privind miezul globului nostru pamantesc, misterele proceselor chimice din adancuri, acumularile teribile de energie, lumea aceea necunoscuta, de care poate depinde intr-o buna zi destinul umanitatii.
Mi-a revenit in fata ochilor chipul lui Jules Verne dupa ce am rasfoit din nou „Calatoria spre Polul Sud”, avand insa in imagine si avertismentul filmului „Ce se va intampla maine”, pelicula care avertizeaza lumea de azi, tot mai poluata, si in perticol de a fi nimicita sub teroarea efectului de sera. Asa cum descrie un raport secret de la Pentagon. Deja vorbim de o schimbare dramatica a climei cu ninsori in Nevada si Dubai, furtuni in California, cu inundatii mari in nordul Europei si cu trandafiri infloriti, acum, in ianuarie, la Sibiu.
In fine, un „SOS” a trecut aproape neobservat zilele trecute celor care navigheaza pe Internet: o expeditie de la Polul Sud, anunta ca dupa 10.000 de ani din pamantul inghetat tun al Antarctidei au iesit primele... fire de iarba! Ati auzit? Iarba verde in infernul ghetarilor! Sa fie oare groaznicul semnal ca a inceput dezghetul la Pol, cu urmari fatale prin cresterea marilor si oceanelor, care poate ameninta viata de pe Pamant? Nu-i asa, ca e un fapt mai senzational decat previziunile lui Jules Verne?!

SUS

COLONISTII ROMANI

„Scopul sa-ti fie tara, convingerile si adevarul”
HENRICH AL VIII-LEA

Suntem, fara indoiala, un popor de calatori nu de colonisti. Mihai Tican Romano a colindat Africa doar pentru a o cunoaste si a scrie despre ea, dupa cum Emil Racovita a plutit pe mari cu nava „Belgica” numai in folosul stiintei. E drept ca exista nume de romani cu care au fost botezate locuri din Tara de Foc sau ca un crater important de pe Luna poarta numele lui Spiru Haret.
In schimb, putem vorbi de alt fel de „colonisti” romani. De personalitati care au „ocupat” spatii spirituale straine, inscriindu-se in istoria unor natiuni de elita.
Poate vorbi francezul de cultura si arta lui fara Tristan Tzara, Constantin Brancusi, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Printesa Anne de Noailles? E posibil ca britanicii sa scrie o istorie a tehnicii fara Gogu Constantinescu si H. Coanda? Se poate vorbi de muzica Europei fara George Enescu, Dinu Lipatti si Sergiu Celibidache? Sau de divele operei fara a mentiona celebritatile de la Hariclea Darclee la Mariana Nicolesco? Evident ca nu.
La aceste glorii ale spiritului romanesc ma gandeam deunazi cand Institutul Cultural Roman a revenit in atentia opiniei publice deoarece locul de presedinte al lui Augustin Buzura a fost luat de H.R. Patapievici.
Prin 1992, daca nu ma insel, bateam drumurile Californiei discutand cu Augustin Buzura despre noua Fundatie Culturala Romana - abia nascuta - si care ar fi trebuit sa devina o forta pentru promovarea artei si culturii noastre. Atat in spatiile strainatatii, cat si in randul milioanelor de romani aflati peste hotare. Din motive care imi scapa, aceasta institutie a fost mult prea preocupata de editarea unor carti (multe de maxima importanta), dar a facut extrem de putin pentru imaginea tarii in lumea larga nu doar printre elitistii de la Paris, Londra sau Viena. Din pacate, asociatia din care se nascuse dupa 1990 - controlata de partid si de diverse servicii de informatii - era mult mai prezenta, totusi, printre romani, organizand nu o data turnee artistice cu formatii de muzica populara sau cu ansambluri de talia „Madrigalului” ori cu faimosi solisti de muzica clasica. Desi s-au scris multe despre anii aceia, adeseori in ton de contestare generala nu se poate uita faptul ca datorita prezentei la conducerea asociatiei a academicianului Virgul Candea, in strainatate au fost difuzate si multe lucrari despre Basarabia, Bucovina de Nord si Transilvania. Sau ca au fost organizate turnee de tinuta in America, cum s-a intamplat in primavara lui 1989, cand cei mai cunoscuti solisti de muzica populara au concertat in numeroase orase mari de pe teritoriul Statelor Unite. Asa se face ca atunci, desi aveam regim de azil politic, m-am putut implica chiar eu cu „Universul” in organizarea unui show de neuitat in Sala „Transamerica” din Los Angeles, unde au fost prezenti si numerosi americani care au asistat, intr-un cadru elevat de Sala Palatului, la o parada a geniului muzical romanesc.
Iata de ce vreau sa cred ca noul Institut Cultural Roman nu va ramane o fortareata pentru elite, ci va promova spiritul national in lume. Ca o Roza a Vanturilor. Pentru ca, la noi, la romani, „colonistii” au fost si au ramas purtatorii talentului artistic si inventiv al acestui popor.

SUS

UN MIRACOL LA „TANASE”

„Un artist este de obicei un facator de minuni”
LAWRENCE

Imi place anecdota povestita de George Sbarcea pusa pe seama lui Rossini. Acesta zicea ca sunt trei categorii de cantareti: cei care au voce, dar nu stiu sa cante, cei care stiu sa cante, dar nu au voce, si, an sfarsit, cei care nu stiu sa cante, si nici voce nu au...
Mi-am amintit de ea, duminica trecuta, cand am urmarit noul spectacol al Teatrului „C. Tanase”, prezentat in „deplasare”, pe Strada Lipscani, an lipsa Salii „Savoy”, de pe Calea Victoriei, care e in renovare de prea mult timp fara ca Primaria Bucurestilor - care o patroneaza - sa depuna efortul meritat pentru finalizare, mai ales acum, cand oamenii au atata nevoie de un zambet an lumea stearsa in care traim.
Vedetele serii - alaturi de mereu indragitii Stela Popescu si Alexandru Arsinel - a fost un mare umorist - Mihai Maximilian, autorul spectacolului (devenit, din pacate, o amintire) si un fost mare bolnav care revine acum in forta pe scena.
Desigur, ati ghicit ca e vorba de Cornel Constantiniu, in lupta curajoasa cu boala Parkinson, de cativa ani buni. Raportandu-ma la anecdota lui Rossini, cred ca el face parte din categoria solistilor care stiu sa cante, calitatile sale vocale fiind amplificate prin maniera deosebita de comunicare directa, pe care a dobandit-o, cu siguranta, in studiile lui de actorie. Pentru el, fiecare piesa e un fel de monolog in scena, cand nu-ti dai seama daca primeaza muzica sau vraja cuvantului. In umbra stau mentorii sai, Ion Fintesteanu si Camelia Dascalescu...
Evident, despre premiera spectacolului „Mama Boema” merita sa scriu oricum vazand atata umor si bucurie revarsate pe scena, atatea vedete de prim-rang, dar si atatia tineri frumosi, imbracati in costume sclipitoare de „Moulin Rouge” ale arhitectei Boby Dinulescu. Ceea ce este insa cu totul extraordinar ramane prestatia lui Cornel Constantiniu. Ca ieri urmaream cu sufletul la gura emisiunile Tele-Ton unde se solicitau contributiile fanilor sai pentru strangerea sumei necesare unei interventii chirurgicale la o clinica din Viena. La un moment dat, operatia din Austria parea imposibila cand, antr-o zi, Cornel a ajuns, totusi, in orasul muzicii. Si iata-l acum, la numai cateva luni de la externare cantand cu aplomb pe scena de la „Tanase”. Nu stiu daca ideea introducerii sale in spectacol apartine regizorului Bitu Falticineanu sau altcuiva. Nu are importanta. Remarcabil este ca muzica ii da lui Cornel Constantiniu - aflat, cred, antr-o ultima perioada de convalescenta - o forta uluitoare. Aparitia lui a ridicat publicul in picioare, iar aplauzele, cred, ca le-au intrecut pe cele de acum cateva decenii cand cucerea „Steaua fara nume” sau obtinea in 1971 premiul intai de interpretare la Festivalul de la Mamaia. Sau cand lansa melodiile lui Vasile V. Vasilache, Marius Teicu, Camelia Dascalescu, G. Grigoriu, A. Giroveanu, I. Cristinoiu, J. Raducanu si altii.
In urma cu vreo sase-sapte ani, l-am invitat pe Cornel Constantiniu in emisiunea mea de la Tele 7 abc, exact dupa ce revenise din Africa de Sud, unde fusese supus unei operatii pe creier. Ca intr-un celebru roman, de faima mondiala, imi povestea cu lux de amanunte cum si-au vazut intr-o oglinda propria materie cenusie, in care chirurgul lucra cu bisturiul, ocrotit de o anestezie partiala! Vorbea atat de firesc despre batalia sa pentru viata, se referea detasat la alti mari bolnavi - intre care boxerul Cassius Clay - incat mi-am spus atunci ca daca medicina va face mai multe progrese in materie de Parkinson, iar Cornel Constantiniu va ajunge din nou pe masa de operatie, va invinge, cu siguranta, pentru ca are un crez de luptator legendar. Si o sotie exemplara alaturi.
Duminica seara, cand revenea in scena la insistenta publicului, intr-un tumult de aplauze, mi-am zis ca, iata, desi ne aflam in mileniul III trebuie sa recunoastem ca mai exista miracole pe lume!

SUS

MISTERUL ADN

„Sansa asteapta mintile pregatite”
PASTEUR

Extraordinarele documentare vizionate pe Discovery, vechile expuneri prezentate pe vremuri de un mare medic roman la „Tele-Enciclopedia” TVR-ului, articolele citite de-a lungul timpului in America, dar si palpitantele filme politiste, unde misterul unor investigatii aproape imposibile erau rezolvate cu ajutorul ADN-ului, m-au determinat zilele trecute sa urmaresc o conferinta originala organizata la Institutul Oncologic din Bucuresti, condus de prof. dr. Rodica Anghel.
In drum spre Fundeni, unde aveam sa asist la comunicarea cercetatorului Sabin Cinca, care aduce noi unghiuri de evaluare a acestui misterios ADN, ma gandeam la faptul ca, recent, un autor de literatura stiintifico-fantastica scria ca data fiind conceptia monumentala a ADN-ului, socotita cea mai magnifica constructie moleculara naturala, putem crede ca originea sa este extraterestra. In ceea ce ma priveste, explicatia e mai directa: doar Dumnezeu putea duce la capat o asemenea lucrare!
Despre ADN - adica acidul deoxiribonucleic, componenta centrala a tuturor organismelor vii, fiind cea mai lunga celula, dotata cu un ceas propriu, care stabileste evolutia - aflasem ca se copiaza pe sine. Mai mult, ca genomul uman contine 3.164,7 milioane de baze chimice, iar fasiile de ADN din toate celulele organismului nostru, puse cap la cap, ajung la dimensiuni ametitoare. Desi izolat pentru prima data in jurul anului 1870, multa vreme structura si functiile exacte ale ADN-ului au ramas necunoscute. De abia in 1944 s-a stabilit ca ADN este suportul/purtatorul informatiei genetice, dar felul de asezare a „caramizilor” nucleotidice s-a demonstrat ceva mai tarziu. Mai exact, in 1953, cand, atat biologul american James D. Watson, cat si britanicul Francisc Crick au publicat prima descriere a ADN-ului, ei fiind absolut convinsi ca cea mai importanta functie a lui este aceea de suport a informatiei genetice. Pentru aceasta se vor alege cu un Premiu Nobel in 1962. Marea aventura merge mai departe cu episodul inspirat de calitatea celulei de autoreproducere. Ulterior, alti cercetatori au ajuns la concluzia ca datorita unor modificari structurale ale ADN-ului din pricina mediului se ajunge la diferite maladii, cea mai cunoscuta fiind cancerul.
Pe alte planuri, ADN devine cea mai sigura amprenta, iar criminalistii recurg azi in mod curent la ADN pentru a elucida diferite anchete.
Pe noi, conferinta cercetatorului Sabin Cinca ne intereseaza deoarece aduce originale ipoteze bazate pe o analiza amanuntita a proprietatilor si functiilor ADN care conduc la o dezvoltare a cunostintelor in domeniul medical. Dincolo de ceea ce se stia pana azi, pe plan mondial, apare demonstratia ca pot exista structuri si mecanisme alternative. In acelasi timp se emite ipoteza care vizeaza mecanismul procesului de transcriptie si al existentei unui nou sistem de semnalizare bazat pe insasi structura nucleotidica a ADN.
Practic, ce inseamna aceasta pentru noi, profanii? Inseamna ca vor aparea datorita acestor cercetari romanesti de la Institutul Oncologic din Bucuresti noi aplicatii in ingineria genetica. Cu alte cuvinte, intr-un viitor apropiat, se vor ivi metode eficiente in terapia cancerului, adica terapie genica. Probabil ca in felul acesta si alte boli, cum e diabetul vor fi tratate in intimitate proceselor lor profunde si, astfel ca, inginerii care manevreaza genele corpului nostru vor una din marile victorii medicale ale secolului XXI. Poate chiar geriatria va fi alta si atunci, cu siguranta, ii vom da dreptate lui Jonathan Swift care zicea ca fiecare om doreste un trai indelungat, dar nici unul nu vrea sa fie batran...

SUS

BASESCU SI AMERICA

Ma grabesc sa scriu aceste randuri exact in orele cand presedintele Traian Basescu pune la punct ultimele detalii ale calatorie sale oficiale in Statele Unite. Si nu e deloc usor, pentru ca Basescu iese din tipare.
In primul rand, iata ca la doar cateva luni de la instalarea sa la Cotroceni, va fi primit la Casa Alba cu toate onorurile oficiale. El va purta timp de 40 de minute un dialog cu presedintele George W. Bush, in Biroul Oval. Discutiile vor avea loc in fata presei. Dupa aceea, oaspetele se va retrage impreuna cu amfitrionul, urmand sa schimbe unele opinii, desigur secrete, fata-n fata.
O alta noutate este si aceea ca in nava prezidentiala nu se vor mai afla tot felul de oameni de afaceri (cititi - profitori), care sa faca legaturi in America, avand gir Presedintele. Nu ! Politica cu politica, si afacerile cu afacerile !
Nici prezenta ziaristilor nu va mai fi ca pe vremea lui Iliescu sau Constantinescu, cand in avionul special urcau numai cei agreati la Cotroceni, adica laudatorii oficiali. De data aceasta, fiecare mare ziar isi trimite corespondentul pe banii lui. Si scrie ce vrea !
Sper ca acest mic editorial sa fie citit de ofiterul SIE, acreditat oficial la Washington. El ar trebui sa informerze centrala de la Bucuresti ca noi, romanii din America, sprijinim cu toate fortele orice apropiere a Puterii dambovitene de Casa Alba. De aceea, am salutat de la inceput atitudinea pro-americana a lui Traian Basescu si intelegem foarte bine de ce zilele trecute a vorbit despre costurile integrarii in Uniunea Europeana, el fiind extrem de interesat de NATO , in primul rand.
Socotim insa ca acelasi Traian Basescu ar trebui sa nu admita - atunci cand e vorba de interesul national - nici un fel de epurare la Ministerul de Externe, pe criterii politice. Mi s-a parut un act firesc din partea sa de a cere ca Vasile Puscas, negociatorul Romaniei pentru UE sa fie pastrat in noul guvern, in pofida faptului ca face parte din PSD. Ce conteaza un asemenea lucru, cand el avea in mana toate contactele, iar Tara trebuia servita de un om cunoscator al mecanismului Integrarii ?!
In acest context, recentul act de rechemare in tara a TUTUROR diplomatilor aflati la post mi se pare inacceptabil. O mare pierdere pentru Romania.
Sa luam un singur exemplu : dr. Gh. Dimitrescu, consulul general al Romaniei de la New York.
Un om cu mare experienta americana, care in patru ani a realizat ceea ce altii nu au facut in 12 ani post-decembristi. De ce sa nu ii fie folosita experienta ? De ce sa piarda Romania toate bunele relatii stabilite de acesta in America ? A fost trimis la post de PSD ? Ei, si ? Theodor Stolojan nu era prim ministrul lui Ion Iliescu, iar acum e principalul consilier la Cotroceni, poate chiar viitor premier ?!
Cred ca e timpul sa ne maturizam si sa intelegem ca dincolo de orice culise politice sunt Romania si America, doua tari pe care le iubim si le dorim mereu impreuna.
Cat priveste pe consulul Gh. Dimitrescu, ca si pe altii ca el, pentru care primul partid inseamna Romania, (nu ma refer la brontozaurii ceuasisti) voi aminti cuvintele intelepte ale lui Abraham Lincoln, rostite in 1864 :“Nu e cel mai potrivit sa schimbi caii atunci cand treci raul“...

SUS

ISTORIE LA COLTEA

„Sanatatea - semnul intelepciunii; semnul ei - veselia”
EMERSON

Cand distinsa doctorita Liliana Stamatiade mi-a oferit recentul volum dedicat Spitalului Clinic Coltea, de catre prof. dr. Nicolae Angelescu, mi-am dat seama inca o data cat de repede trece timpul peste noi. Ca ieri filmam la sarbatorirea celor 275 de ani ai acestui asezamant spitalicesc, de fapt, primul spital din Tara Romaneasca, ridicat de spatarul Mihail Cantacuzino, el fiind unul din cele mai vechi din Europa, pentru ca azi sa constat ca s-au implinit 300 de ani de la fondarea lui.
La festivitatile de acum doua decenii si jumatate, un respectabil medic de la Coltea imi zicea: „Domnule, sa fi avut americanii un spital ca asta, de la Coltea, nu numai ca il declarau monument national, dar s-ar fi mandrit cu el de parca ar fi fost vorba de Casa Alba, de Capitoliu sau de Obeliscul lui George Washington”. Adevarul e ca Spitalul Coltea s-a construit in vremea cand nici macar nu exista ideea fondarii Statelor Unite ale Americii! Inainte de orice, insa, trebuie sa va povestesc cata emotie m-a cuprins, destul de recent, pe cand filmam in Italia, la Padova, pentru un nou serial „Drumuri europene”. Si aceasta deoarece in celebra Universitate din Padova, intre portretele celor mai faimosi studenti si dascali ai acestei cunoscute cetati Alma Mater - de-a lungul multor veacuri - se gaseste la loc de mare cinste si cel al Stolnicului Cantacuzino (fratele lui Mihail) din Tara Romaneasca. Stateam in superba aula a universitatii uitandu-ma cu mandrie la portretul lui poleit cu aur, gandindu-ma in acelasi timp ca la Bucuresti trec zilnic prin fata Coltei si a statuii spatarului Mihail Cantacuzino mii de oameni, din care poate doar doi-trei stiu pe cine reprezinta personajul de pe soclu si cat datoram noi familiei Cantacuzino... Deunazi, cand i-am auzit pe cativa politicieni vorbind cu nemeritata ironie despre medicii romani, „amatori de atentii” - deci nemeritand alte salarii - m-am gandit ca trebuie sa avem mult mai multa consideratie fata de cei care ne redau sanatatea, bunul cel mai de pret de pe lume, despre care Esculap spunea ca nu poate avea acoperire nici macar in aur!
Si poate nu ar fi lipsit de interes sa li se ofere acestora si o lectie despre Spitalul Clinic Coltea cu toata istoria sa. S-ar putea vorbi atunci de medicina romaneasca performanta - chiar mondiala - neuitand ca in acest stravechi spital au lucrat personalitati de prim-rang, intre ele, Carol Davila, Victor Babes, Nicolae Kretzulescu, Thoma Ionescu, Constantin Angelescu, Gheorghe Polizu, Alfred B. Lendway, Gheorghe Assaky, Francisc Rainer, Nicolae G. Lupu, Dimitrie Gerota, Stefan G. Nicolau, Theodor Burghele, Ion Juvara, Vintila Ciocalteu, Gh. Litarcec, Eugen Felix, Petre Vancea, Nicolae Hortolomei si multi altii.
In Los Angeles, l-am cunoscut acum cativa ani pe reputatul dr. Lupu, fiul savantului Nicolae G. Lupu, de la Coltea, ajuns mare urolog in America si profesor al celui mai reputat specialist in materie, dr. Bob Smith de la UCLA.
Primei lui intrebari, „mai exista Spitalul Coltea?”, i-am raspuns cu jumatate de gura ca „da”, gandindu-ma la stadiul in care ajunsese. Mai recent, la ultima noastra convorbire telefonica, i-am spus cu satisfactie ca celebrul Spital Coltea a intrat, in sfarsit, in restaurare si modernizare. Sper sa am prilejul de a scrie cat mai curand despre reinaugurarea lui!

SUS

CATEDRALE

„Cand mori, nu te uita la intunericul dinainte, ci la lumina ce lasi in urma”
NICOLAE IORGA

Ce calator, odata ajuns pe drumurile lumii, nu se opreste sa admire, apoi sa se roage, in aceste capodopere ale spiritului uman, care sunt catedralele Europei ? Cum poti ramane indiferent in fata unor minuni, cum sunt catedrala din Koln, Notre Dame de Paris, Sfantul Stefan de la Viena, Westminster de la Londra, minunata poezie in piatra a lui Gaudi, din Barcelona, dar mai ales magnifica catedrala San Pietro, de la Roma ?
Geniul lui Gian Lorenzo Bernini - care a conceput Piata Sfantul Petru - pune in valoare siluitea basilicii, la inaltarea careia au contribuit din 1452 si pana la inaugurarea din toamna anului 1626 ilustri artisti si arhitecti, de talia lui Bramante, Michelangelo, Bernini, Rosellino, Alberti, Sangallo si altii. Merit deosebit are Bramante, care a facut planurile basilicii Sf. Petru, si Michelangelo, caruia i se datoreaza inaltarea cupolei.
Occidentul a avut catedralele lui, noi, romanii, avem splendoarea manastirilor Bucovinei.
In ultima mea intrevedere particulara cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist, adresandu-se fiicei mele, Luana, avea sa-i spuna solemn ca sufletul sau va avea liniste din ziua cand va incepe ridicarea acestui lacas. Iar ziua aceea fericita se apropie...
La acest lucru meditam deunazi, discutand cu un teolog de talia doctorandului Emil Caramizaru, directorul Seminarului Teologic din Giurgiu, dupa ce, in sfarsit, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a aprobat ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe unul din putinele coline ale Bucurestiului, un platou ce aminteste Capitoliu de la Roma. In cercetarile sale istorice, Radu Ancuta face un arc, intre evenimentul din 11 mai 1929, cand la indemnul Patriarhului Miron Cristea, s-a ridicat troita antemergatoare Catedralei, pe locul de sub Dealul Mitropoliei, numit Piata Bibescu Voda, si evenimentul petrecut acum cativa ani, in zilele vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, cand a revenit in actualitate aceasta ctitorie.
De fapt, ideea ridicarii Catedralei Mantuirii Neamului dateaza de prin 1881, data cand la Proclamarea Regatului Romaniei, s-a vazut ca desi in Bucuresti existau peste 100 de biserici, in nici una nu incapea tot norodul dornic sa participe la istorica ceremonie dominata de Regele Carol I. Peste putin timp, in 1884, Ion C. Bratianu deschide un credit de cinci milioane lei (aur), dar, din pacate, proiectul care cerea ca aceasta catedrala sa fie amplasata undeva, pe bulevardul ce leaga Piata Unirii de ceea ce este azi Piata Romana - artera amenajata doar pana la Spitalul Coltea - nu s-a meterializat. Dupa aceea, au inceput tot felul de discutii privind amplasarea, unul din locurile vizate fiind cel al fostei manastiri Sarindar, unde avea sa apara insa Cercul Miliatr. Intre timp, cu toate initiativele lui Spiru Haret, banii s-au cheltuit. Nici propunerea ca biserica sa fie construita in „capul Dealului Mitropoliei“, unde era pe vremuri Piata de Zarzavat nu a avut sorti de reusita, desi locul era prielnic, nu pretindea terenuri rascumparate, pentru ca, sustineau istoricii, acolo ar fi fost Palatul lui Brancoveanu.
Anii au trecut, istoricul Dimitrie Onciu deschide lista de donatii, iar primul care contribuie este boierul Vasile Stroiescu, sprijinitor al scolii romanesti in Basarabia.
In 1920, in scrisoarea catre Sinod, Regele Ferdinand numeste lacasul „Catedrala Manturii Neamului“, care trebuie sa se ridice „cu ajutorul imbelsugat al intregii tari si cu obolul darnic al fiecarui cetatean si fiu al Bisericii noastre stramosesti“. Specialistii convocati de Patriarhul Miron Cristea, recomandau fel de fel de locatii : fie cea, unde azi se ridica hotelul Intercontinental, fie cea de la poalele Dealului Mitropoliei, in Piata Bibescu Voda, pe locul Halelor Centrale, fie Dealul Mihai Voda, unde se afla Arsenalul Armatei. Prima avea spatiul stramt, pe ternul fostei Primarii de pe Bulevardul Bratianu, Catedrala fiind umbrita de Universitate si Spitalul Coltea. A doua nu a intrunit toate parerile, iar ultima cerea mari sistematizari.
Din nefericire, Razboiul, apoi anii comunismului, au tinut proiectul in maldare de hartii. Dar iata ca azi, generatia noastra, are privilegiul de a porni la infaptuirea unui vis de crestini : inaltarea Catedralei Mantuirii Neamului, asa cum o nume Regele Ferdinand.
Si unde ?! Exact in locurile unde au fost demolate biserici, unde au suferit zeci de mii de oameni, victime ale megalomaniei lui Ceausescu. E, daca vreti, o revansa a istoriei!
Nu-mi ramane decat sa ma rog Domnului sa apuc ziua aceea, cand pe platoul imens din fata acestui lacas, peste 200.000 de credinciosi vor primi lumina Invierii. Va fi inca un semn ca destinul acestui neam se desavarseste. De aceea, am ales cuvintele lui Iorga pentru tableta mea din Sfanta zi de Vineri...

SUS

NOUA BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

„Citeste cartea despre care poti spune: Imi apartine”
MARTIAL

Bineinteles, ca orice om hranit in adolescenta cu istoriile si legendele antichitatii, de la batalia pentru Troia, la ispravile lui Hercules si pana la cele 7 minuni ale lumiii, odata ajuns la tarmul aurit al Marii Mediterane, la Alexandria, am cautat cu infrigurare nu locul celebrului Far, cipresupusele urme ale Bibliotecii lui Ptolemeu. Ma impresionau dintotdeauna universurile cartii, dar imi infierbanta imaginatia mai mult celebrul depozit construit acum 2300 de ani, in orasul Cleopatrei, cu cele peste 900.000 de volume ale sale, decat am simtit la British Museum sau la Biblioteca Congresului de la Washington, cu toate ca acolo cartile sunt atat de numeroase, incat se pot alinia pe sute de kilometri. La inceputul anilor ^ 8o nu puteam sa cred ca Egiptul - cu sprijinul multor tari civilizate - va putea reconstrui o noua Biblioteca din Alexandria, in locul celei devastate in secolele III si Iv D.Ch. Ba, ca va avea chiar parte de readucerea unor volume, din putinele recuperate si depuse de Iustinian I la Constantinopole. Ei bine, lucrul acesta a devenit posibil exact in momentul - sesizat de putini- cand in lume a aparut, la mare concurenta, cea mai cuprinzatoare „biblioteca”: Internetul. Dilema de azi e simpla: va inchide bibliotecile Internetul, sau, dimpotriva, va deschide si mai mult usile lor? Cu alte cuvinte, va dispare cititul clasic al cartilor? La acestea ma gandeam, nu mai departe decat ieri, mergand spre cunoscuta librarie „Mihail Sadoveanu” din Bucuresti, unde de aproape 30 de ani, in mod regulat, cu o daruire pe care nici nu stiu cum s-o numesc „patroana de inima” a acestei librarii - doamna Georgeta Munteanu- organizeaza micile sarbatori ale cartii, lansand cel putin o data pe saptamana cate un volum. E o performanta, ca un record olimpic, foarte greu de egalat, mai ales azi, cand cartea in Romania are un vrajmas atat de puternic: pretul! Aproape cat in Occident, dar la un nivel de trai de patru ori mai mic! De aceea mi se pare firesc sa vad in libraria de pe Bulevardul Magheru multi tineri, dar si batrani, care stau, uneori ceasuri intregi in fata standurilor cu carti, nu rasfoind, ci pur si simplu citind, de parca s-ar afla intr-o sala de lectura.Poate ca un alt manager, decat doamna Munteanu, ar face volumele intangibile, asezandu-le sub sticla, dar aici, la „ Libraria Sadoveanu”, exista un spirit de echipa dintotdeauna, intre cei cu rafturile si cei cu cititul. Exact ca in vremuril de glorie, cand ne cheltuiam o parte din lefuri pentru ultimele carti, aici, in centrul Bucurestiului, au loc in mod constant momentele speciale ale lansarilor de volume, cu autori, critici si editori, luminile reflectoarelor de televiziune( bravo celor care mai aduc pe ecrane lumea cartilor!) acordand fiecarei manifestari statutul de eveniment. Si cum nu ar fi asa, daca numai in aceasta zi de joi, cititorii au putut participa in numar mare la lansarea extraordinarului volum de confesiuni datorate generalului Atanasie Stanculescu - in dialog cu Dinu Sararu - si a cartii lui Mircea Micu, „ Retete pentru tot romanul”?! La „retete” zambim de fiecare data, fie ca sunt parodii sau anecdote, pentru ca avem nevoie de umorul lui Mircea Micu, un umor „Made in Romania”. Dar nu „umorul” Romaniei de azi, care balteste prin atatea televiziuni si posturi de radio - de cele mai multe ori schiop sau vulgar - ci umorul de argint al unui Pastorel Teodoreanu.In plus, cartea aparuta acum ne ofera bucuria reintalnirii cu desenele lui Florin Puca, un personaj care pare sa vina din lumea lui Anton Pann, Nastratin Hogea si Cilibi Moise. Daca altadata citeam pe nerasuflate cartile lui Mircea Micu, cu parodii si intamplari ale scriitorilor, el devenise un fel de Don Quijote printre-ai lui, acum poposim mai mult la fiecare pagina. Hotarat lucru: daca volumul sau din 1989 se numea„Miere si fum”, cel de azi s-ar putea intitula „Miere si parfum”... Iar parfumul se savureaza in liniste.

P.S. Vorba zilei de joi apartine lui Fanus Neagu, care a reprodus o butada ce apartine lui Clemanceau. Acesta i-ar fi zis lui Stelian Popescu, directorul „universului”: „Cand e vorba de poporul roman, imi scot palaria in fata lui. Cand aud insa de conducatorii lui, mi-o trag pe urechi!”

SUS

ACUM 20 DE ANI...

Scriu randurile acestui editorial cu o anumita unda de nostlgie - poate chiar de tristete - pentru ca, iata, zilele acestea se implinesc 20 de ani de cand la New York, in Vinerea Mare, a aparut primul numar al „Universului”. Era o seara magica, cu sute de lumanari aprinse in convoiul romanilor exilati di Queens, veniti sa inchine la biserica „Sfanta Maria”, amintind parca Pastele nostru de acasa , pe care multi il evocam cu gandul sla satele sau orasele de bastina, dar si la manastirile din Obcinele Bucovine, sau la boltile ctitoriei din Dealu Mitropoliei.
Prietenul Paul Romosan, cunoscutul fotoreporter de la „Sportul” - cel ce si-a pus banii la bataie pentru aceastaa aventura publicistica - si cu mine, ajutati de Aristide Junior, imparteam ziarele in multime. Atunci, la lumina palpainda a lumanarilor, oamenii au citit pentru prima oara cu uimire si surpriza frontonul „Universului”, realizat cu greu dupa grafica lui originala. Pentru unii, el insemna Romania Regala, de la fondatorul acestui ziar, italianul Luigi Cazzavilan, la Stelian Popescu, ultimul sau director, de dupa invazia bolsevica.
Dupa seara aceea memorabila, o intrebare avea sa apara insistent: De unde a avut bani Buhoiu sa scoata ziarul? E timpul sa clarificam poate si acest lucru, desi ar fi trebuit sa o fac acum 20 de ani, pentru ca de acest aspect s-a folosit Securitatea lui Ceausescu, care a incercat nu odata sa compromita actiunea noastra, insinuand ca fuseseram „trimisi de Secu” pentru a intoxica exilul. Unii, bietii de ei, chiar au crezut. Noroc ca in America exista institutii profesioniste, cum sunt FBI si CIA, care au elucidat din vreme situatia, asa ca dupa 1990 aveam sa devenim cu totii cetateni americani. Un cuvant a avut la vremea aceea si Horea Puscasu, de la „Vocea Americii”, care a dat garantii morale, cunoscandu-ne din vremea studentiei la Cluj.
Lucrurile s-au lamurit mai ales in 1988, cand am tiparit editia in limba romana a cartii generalului Ion Mihai Pacepa, „Orizonturi rosii”. Desi, nu veti crede poate, dar si azi, chiar dupa ce dosarul meu de la Securitate a devenit public, tot mai exista unele lichele prin presa bucuresteana, care arunca cate o aluzie desprenoi si „baietii cu ochi albastri”!
Adevarul e ca ultimele doua decenii din viata mea si familiei noastre s-au desfasurat sub zodia lui Alexandru Dumas. Intai si intai, gandul ne duce spre romanul „Dupa 20 de ani”, care te indeamna la retrospective. Exact ca si pe noi, azi. Apoi, intr-un fel, ne-am simtit in pielea celebrului personaj din „Contele de Monte Cristo”, care va cauta dreptatea pana la capat. In sfarsit, si cartea adolescentei noastre, „Cei trei muschetari”, se inscrie in aceasta traiectorie, pentru ca la inceput am fost tot TREI: Gabriela - graficiana, contabila si inima „Universului - Paul Romosan, un ziarist cu mare experienta - ca si cel care semneaza acest articol. Au fost alaturi de noi, desi erau elevi, Luana, fiica mea - devenita corectoare foarte exigenta - si mezinul Aristide, un distribuitor inimos, pe care chioscarii din Queens nu au putut sa-l pacaleasca, desi era de-o schioapa. In ultimii 10 ani, el este „motorul” vital al „Universului”.
Dupa venirea din lagarul de la Latina, ni s-a alaturat in Seafort „Omil”, nimeni alta decat mama Gabrielei, Ecaterina, care a sustinut munca de expediere postala. Desi avea pe atunci 75 de ani. Pe amandoua, Dumnezeu le-a luat la el, poate dintr-o eroare: pe prima, mult prea devreme (66 de ani), pe cea de a doua, prea tarziu, la 95 de ani...
Revenind la finante, e timpul sa spunem ca primul care a facut o donatie serioasa a fost medicul roman din Brooklyn, dr. Alexandru, care a tinut sa ramana anonim pana azi. Al doilea personaj, care si-a deschis cu generozitate punga este George Majors, din Santa Barbara, caruia nu-i vom putea niciodata multumi indeajuns.
Cand privesc inapoi, mi-e greu sa fac un bilant succint, pentru ca „Universul” este carne din carnea noastra, e fiul nostru, e fratele nostru. Paginile lui au fost onorate de semnaturile a doi presedinti americani - Ronald Reagan si Bill Clinton - de marele scriitor C. Virgil Gheorghiu (celebrul roman „Ora 25”), de Eugen Ionescu si Grigore Vieru, de Gh. Zamfir, Nadia Comaneci, de ministri si presedinti de la Bucuresti, de ziaristi din exil. Au fost alaturi de noi, de-a lungul timpului, Dan Costescu si Miron Butariu (Dumnezeu sa-i ierte!), Luciana Stoicescu, Mircea M. Ionescu, Timotei Ursu, Benone Burtescu, Constantin Draghici, Stela si John Cepoi, preotul C. Alecse, si, ani la rand, Octavian Cadia. Un loc aparte l-a detinut faimosul grafician Eugen Mihaescu (azi vicepresedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei), multe din desenele lui anti-comuniste fiind mai intai publicate in „Universul”, dupa care apareau in „New York Times”, „Time” si „Newyorker”.
Candva, cand se va scrie o istorie a exilului, mai multe pagini trebuie dedicate acestui ziar, care alaturi de aparitiile sale obisnuite, a desfasurat o munca editoriala cu care ne mandrim. Si cum nu ar fi asa, devreme ce noi tiparim in California editia princeps a „Poeziilor” lui Eminescu, ca si teribilul volum „Orizonturi rosii” de Ion Mihai Pacepa, lansat la New York. In acelasi timp, am publicat in serial romanele „Maitreyi”, de Mircea Eliade, „Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu, „Valerim si Valer Doamne” de V.I. Popa, ca si cartile de lectura usoara „Elevul Dima dintr-a saptea” de M. Drumes, „Apararea are cuvantul” de Petre Bellu si altele.
Din pacate, majoritatea guvernelor post-decembriste au uitat ca ele au ajuns la putere si pentru ca noi, romanii din strainatate, am deschis ochii Occidentului asupra tragediei romanesti. Cu o singura exceptie, Tara nu ne-a ajutat cu nimic, desi sunt multe de facut privind imaginea Romaniei in strainatate. S-au uitat initiativele noastre, inclusiv actiunea „Clauza pentru Romania”? De ce? Pentru ca asa-zisii anti-comunisti din tara nu vor sa imparta meritele cu nimeni. Nici cascavalul...
Desigur, „Universul” a putut apare doua decenii pentru ca traim intr-o tara ca America, careia ii pastram o sincera recunostinta.
De aceea, acum, la ceasul reculegerii, vom scrie doar atat:
GOD BLES AMERICA! GOD BLES ROMANIA!

SUS

PARCUL CAROL

„Intr-o epoca intunecata, singura lumina o dau traditiile”
LUCIAN BLAGA

Ca vechi calator prin Bucuresti, insotindu-i prin timp, ani la rand, in serialele mele de televiziune, pe Ionescu-Gion si C. Bacalbasa, poposind in orasul lui Bucur cu bastonul lui Tudor Arghezi, nu pot decat sa fiu incantat ca, in sfarsit, aud punandu-se chestiunea reinvierii vechii Capitale, incepand cu centrul ei istoric, pe care trebuie sa-l conservam cat mai e cu putinta.
Deunazi insa, facand o mica plimbare prin Parcul Carol, mi-am zis ca aria interesului nostru merita sa fie mai cuprinzatoare, iar ideea de „centru istoric“ trebuie extinsa pana la Dealul Filaretului, unde exista si azi gara primei cai ferate din Romania, pe distanta Bucuresti-Giurgiu, din 1869, si unde a avut loc celebra Expozitie din 1906, dedicata anilor de domnie a lui Carol I.
De fapt, anul 1900 inseamna data nasterii parcului, cand proiectul lui Eduard Redont prindea viata, devenind emblematic pentru Capitala. De aceea , am incercat sa inteleg de ce acest pitoresc colt al Bucurestilor de altadata nu mai este o atractie, cum era acum sase decenii. O prima explicatie ar fi ca in 1962, in acest loc legendar - unde codrul fosneste prin teii lui seculari, iar lacurile cu lebede si chioschiuri aminteau gradinelie imperiale vieneze - a fost plantat brutal un asa zis monument al eroilor comunisti, timp in care, jignitor , Monumentul Eroului Necunoscut a fost mutat la Marasesti. „Eroi“ erau doar ei, cei cu steaua rosie in frunte...
Brusc, a incetat si animatia de la frumoasele Arene Romane, construite de arhitectul Elie Radu, dupa un model antic din Italia.Concertele erau tot mai rare, pana cand amfiteatrul a fost pus sub cheie, de parca spectacolele de aici ar fi bruiat somnul de veci a lui Gheorghiu Dej si a ciracilor sai ! Din traditia Arenelor nu a mai ramas nimic. Probabil ca trebuia distrusa si imaginea Sarbatorilor Incoronarii, din anul 1922, cand aici, dar si pe aleele parcului a avut loc cel mai mare picnic romanesc, cu participarea a 10.000 de primari veniti din toate colturile Romaniei, dornici sa-i salute pe Regele Ferdinand si pe Regina Maria.
Cu atentie si profesionalism, Parcul Carol poate redeveni un reper turistic de mare atractie. Dar nu numai parcul propriu zis, populat cu atatea opere de arta, plecand de la „Gigantul“ lui Paciurea, la Fantana lui George Cantacuzino (din 1870), sau vestita Fantana a Zodiacului, ci tot ce tine de aceasta zona . In primul rand, Turnul lui Tepes, unde Emil Giurgea facea primele transmisiuni radio-telegrafice, apoi cel dintai pod de beton armat (1906), construit de Gogu Constantinescu, Institutul Astronomic al Academiei, dar, mai ales Muzeul tehnic „Leonida“, o comoara cum putine sunt azi in lume. Filmand odata Washington, la Smithsonian Museum, am realizat acest lucru, avand in vedere bogatia exponatelor.
Asa ca , dragi prieteni, nu-mi ramane decat sa va sugerez : daca aveti o ora libera, mergeti in Parcul Carol. Acum, in decor de aprilie, va veti intalni acolo multe lucruri superbe , dintr-o Romanie de altadata...

SUS

TELEVIZIUNEA „DISCOVERY“ LA... CAPSA!

„Inima nu are varsta”
BALZAC

De multi ani, Canalul Discovery e socotit un fel de aristocrat al micului ecran, un loc magic unde se proiecteaza cele mai interesante documentare din toata lumea, povestindu-ne ce s-a intamplat in Egipt acum 3000 de ani, aratandu-ne cum se vede pamantul de pe luna, lansandu-ne ipoteze depre misterul Atlantidei sau al Triunghiului Bermudelor, cu alte cuvinte, o enciclopedie in imagini, cum nu a mai fost alta pana la ea.
De fapt, atat de popularul canal de televiziune, a aparut in Statele Unite in anul 1985, an in care noi lansam tot acolo ziarul „Universul“...
Azi, Discovery este un lider mondial in „real-world media si entertainment TV“, operand in 155 de tari si teritorii, bucurandu-se de o audienta uriasa, daca aveam in vedere ca e urmarit de peste 950 de milioane de abonati.
Iata de ce a fi invitat la o asemenea televiziune e un gest de onoare pentru oricine.
Cum asocierea din titlul acestei tablete, intre reputatul canal american si batrana Casa Capsa bucuresteana poate starni mari semne de intrebare, ma grabesc sa va spun ca zilele acestea, un realizator de la „Discovery“ a luat un prim contact cu celebra Casa Capsa, aratandu-se interesat de realizarea unui documentar dedicat acestui loc emblematic pentru Bucurestiul de altadata. Probabil ca in seria filmelor dedicate unor localuri cu faima din lume, Capsa va aduce un parfum de un exotism original, de aici, unde se intalneste Orientul cu Occidentul.
Din pacate, nu am reusit sa realizev vreodata - in afara unor emisiuni cu titlu general - un film consistent despre acest reper unic al Capitalei , dar nici nu am in memorie vreun documentar TV la nivelul pe care il merita Casa Capsa. E poate singura cafenea intrata in istoria culturii romanesti, daca am in vedere ca despre ea s-au scris carti ( Radu Rosetti - „Intre Capsa si Palat“), ca e pomenita de Odobescu in „Pseudo-Kynegeticos“, ca a evocat-o nu odata Ionel Teodoreanu, ca i-au dedicat pagini intregi Gala Galaction, Victor Eftimiu („Odinioara, la Capsa“), ca e amintita in nu stiu cate filme artistice romanesti, ca i-a adus un omagiu Paul Morand, ca pe aici au trecut personalitati ilustre, incepand cu Titu Maiorescu, Al. Lahovary, Barbu Catargi si ajungand la divele vremii, intre care neuitata actrita Sarah Bernardt.
O lume zugravita pitoresc de Misu Vacarescu, sub semnatura
„Calymoor“.Probabil ca documentarul ar incepe cu anul 1852, cand Anton si Vasile Capsa au deschis pe Podul Mogosoaiei, la Hanul Damari, peste drum de biserica Zlatari, cofetaria „La doi frati“, care se va muta curand in casa Slatineanu, unde a ramas pana azi. Mestesugul dulciurilor a fost invatat de Vasile Capsa la Paris, de la celebrul cofetar Boissier, pe care chiar il intrecuse, asa ca imparateasa Eugenia i-a promis sa-l faca furnizor al Curtii Regale ! De la el aveau sa afle secretele arti mesteri autohtoni, intre care Jean Nestor si Nae Draghiceanu.
Este pasionant pentru orice realizator de televiziune sa invie acele vremuri, cand aici se intalnea elita artistica si politica a Romaniei, sa refaca atmosfera marelui banchet dat in onoarea lui Vasile Alecsandri, ca si freamatul care domnea aici, in preajma sarbatorilor de Pasti, cand cozonacii de la Capsa ajungeau in cele mai simandicoase case, incepand cu Palatul Regal.
Ceea ce va uimi chiar pe bucuresteni, va fi imaginea necunoscuta, de azi, a hotelului modernizat si largit, care poate concura cu oricare altul din lume.
Asa se face ca lucrarea incheiata acum 2-3 ani, poate fi comparata oricand cu faimosul „Woaldorf Astoria“, de la New York !
Un documentar pe Discovery ar da prilejul unor milioane de telespectatori sa faca o asemenea descoperire, despre Romania. Pe cuvant!

SUS

CAFENELELE BUCURESTIULUI

„Ce trecutul se cladeste viitorul”
A. FRANCE

Ca automobilist, am fost surprins acum o luna, cand un politist mi-a atras atentia ca nu mai am acces cu masina in zona Lipscani, pentru ca s-a decis conservarea vechiului oras, slabit de cutremure si poluare, asa ca de acum inainte vom strabate o buna parte a Bucurestiului istoric pe jos. La fel cum o faceau altadata Eminescu, Macedonski, Hasdeu, Caragiale si toata lumea lor, care, fie ca lucrau in redactia ziarului „Timpul”, fie ca isi dadeau intalniri la Hanul lui Manuc, la Cafe de la Paix, la Terasa Otetelesteanu, la Capsa, sau prin carciumi, unde canta altadata Fanica Luca, ca si atatea alte tarafuri cu faima. Ideea recuperarii vechii cetati este excelenta, dar ramane un mister pentru mine de unde se vor gasi miliardele de dolari cu care sa fie consolidate sutele de case multiseculare, incepand de la Curtea Veche, Casa Sticlarilor si pana in vechea Cale a Mogosoaiei, stiind ca adeseori o consolidare costa mult mai mult decat o constructie noua.
Plecand de la o perspectiva optimista, ma intreb ce as face, edil fiind, incercand sa redau Bucurestiului farmecul de altadata, care atragea atat de mult provincialii, dar si strainii. Intr-un mini-serial dedicat Cetatii lui Bucur - sa zicem pentru anul 220 - m-ar atrage reconsiderarea cafenelelor si a teraselor, cu care ne incanta azi marile capitale europene, indiferent ca e vorba de Viena, Roma, Paris, Berlin, Praga sau Budapesta.
Florentin Popescu a tiparit acum vreo 8-9 ani o carte dedicata acestui subiect, pe care as recomanda-o edililor de azi, ca si proiectantilor, care postati in fata plansetelor „vad” cum va arata Bucurestiul peste doua-trei decenii.
Evocand vechile cafenele, ne putem intreba de cand consumau scriitorii - de exemplu - cafeaua? Se zice ca Eminescu bea multa cafea, pentru ca avea senzatia ca il stimuleaza cand scrie. Mergea la cafenea, dar isi pregatea si acasa, la o lampa cu spirt, lichidul aromat si datator de energie. Si Macedonski era un cafegiu convins, in vreme ce Caragiale se simtea mai bine in fata unei halbe cu bere la „Gambrinus”. Dar, judecand dupa paginile de amintiri ale celelbritatilor, majoritatea veneau la cafenea pentru taclale. Traditia incepe la 1 aprilie 1801, cand langa Curtea Veche apare cafeneaua lui Baluccioglu. Curand aceste mici localuri se inmultesc atat de mult, incat, reputatul istoric G.I. Ionescu-Gion ne spune ca a aparut o breasla a cafegiilor, avand chia ro zi cand isi sarbatoreau patronul, si asta la Biserica Tamaduirii, ridicata de Nicolae Mavrocordat. Caragiale, pe cand scria in „Universul”, a evocat si el aceste cafenele, devenite un fel de Parnas pentru intelectualitate. Printre localurile celebre, care ar merita relansate candva, se numara Cofetaria Fialkowski, apoi Frascati si, bineinteles, Capsa. La prima, noteaza Florentin Popescu, venea lumea buna, si citandu-l pe Victor Efitmiu, aflam ca acolo se intalneau Barbu Delavrancea, Caragiale, fratii Hodos, Grigore Ventura, Gheorghe Ranetti (cu „Furnica” lui), Ion Brezeanu, despre care avea sa scrie si Constantin Bacalbasa. Acolo aveau loc si duelurile epigramistice intre Cincinat Pavelescu si Radu Rosetti.
Desigur, nu pot readuce in actualitate o lume de mult apusa, dar pot pleda pentru viata sociala de atunci, care se leaga de istoria acestui oras in care traim. Poate candva, voi scrie despre elitele care veneau la Cafeneaua Kubler, deschisa inaintea celebrei Terase Otetelesteanu, (pe locul unde se va ridica Palatul Telefoanelor) despre care Ion Minulescu afirma ca „Daca la Paris romanii intelectuali se adunau la Cafeneaua Vachette, la Bucuresti se adunau la Papa Kubler”. Printre musterii, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, C. Sandu-Aldea, Zaharia Barsan, Al. Cazaban si multi altii. Dar in aceeasi masura, nu vom putea omite Cafe Braseria Corso, de langa Ateneu, unde puteau fi zariti Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, prietenul meu de mai tarziu, Pamfil Seicaru (directorul „Curentului”), Tudor Vianu, Geo Bogza, Zaharia Stancu si cantaretul de opera Petre Stefanescu-Goanga, alaturi de care, ani la rand, am rememorat tot ceea ce era fermecator din Bucurestiul de altadata, de unde avea sa se nasca ideea ciclului „Drumuri printre amintiri”. Tot aici, veneau si Bratianu si altii.
Desigur, un loc aparte este rezervat „Capsei”. Tudor Arghezi scria despre acest local faimos: „Capsa e un parlament vesel... Daca esti prost la Capsa, este imposibil sa fii inteligent altundeva, macar in scris”.
Dar despre toate acestea, intr-o tableta viitoare...

SUS

OCOLUL PAMANTULUI IN... RULOTA

„Omul nu-i niciodata multumit acolo unde este”
ANTOINE DE SAINT-EXUPERY

Ceea ce am sa va povestesc azi, nu e un roman de aventuri, nici macar o carte asemanatoare cu una din volumele de calatorii ale lui Jules Vernes. Dar nu e nici un subiect spectaculos pentru o telenovela siropoasa, desi o buna parte din actiune se petrece in America de Sud...
Exista o „Ea” si un „El”. Personajul feminin se numea Stela, este medic stomatolog, romanca, de pe langa Braila, pe care destinul a dus-o in Germania. Aici l-a cunscut pe „El”, Axel Kcocohnen, un barbat sarmant, cu tinuta de Omar Sarif, nn mare iubitor de calatorii si pasionat colectionar de masini vechi. Dupa ce a facut inconjurul lumii, in condutii originale, a cunoscut Romania, de pisajele careia s-a indragostit, adoptand-o ca a doua patrie. Chiar zilele acestea va imbogatii patrioniul nostru tehnic cu cateva exemplare splendide de masini din primele decenii ale veacului trecut: un superb „Ford” din anul 1928, unaltul, fabricat in anul 1928 ( decapotabil, ca cele din filmele turnate la Chicago, cu „Incoruptibilii”), un „Chevrolette” din 1928 si altele, pe care le veti admira in viitoarele parade ale batranelor doamne pe patru roti.
Aventura lui stela si Axel consta insa in altceva. Mai exact in Ocolul Pamantului facut nu cu avionul ci cu o rulota. Incredibil, nu?! Si totusi...Acum vreo 12 ani, cand cei doi s-au cunoscut, neamtul din Dussledorf incepuse voiajul, solitar, cu 8 ani inainte. Trecuse prin tari si locuri de legenda, batuse continentul Nord American si Sud American, dupa ce epuizase Europa. in clipa cand echipajul s-a completat, iar bussinesul stomatologic a putut merge mai departe si fara prezenta Stelei, a inceput cu adevarat marea aventura, soldata cu zeci de mii de documente fotografice, filme si note, care se vor implini poate, curand, intr-o suita de televiziune sau se vor aduna intre copertele unei carti.
Ganditi-va ca cei doi calatoresc cu anii - si doar in vacante intrerup putin rulajul, adica atat timp cat are nevoie vaporul sa transporte rulota din America in Australia, timp in care revin la Bucuresti. Pentru ca, trebuie sa va spun, ca dupa ginerele meu Thomas, si el neamt-american, Axel este al doilea indragostit de vechea arhitectura a Bucurestiului, de ceramica romaneasca. Paradoxal, nu a apuacat sa faca inca Bucovina, despre care stie mai totul din carti. Spre a va elucida asupra acestei neobisnuite calatorii, sa va mai spun ca echipajul din rulota a fost cand in Columbia, Ecuador, Chile, Argentina, cand in Australia de Est si Centrala, de la Melbourne, Sidney si Darwin - traind intre struti si arbirigieni - pentru a ajunge in cel mai indepartat loc din Alaska, unde pare ca s-a nascut cea mai frumoasa aurora boreala. Acolo i-a cunoscu pe eschimosi, pe pescuitorii de somon din Inovic. Au coborat apoi spre Vancouverul Canadei, trecand spre Toronto si odihnindu-se langa Niagara. Sa calatoresti mii de kilometrii cu rulota, sa poposesti in toate locurile faimoase din SUA, sa te postezi in Mexic, langa enigmaticele piramide incase, sa faci lungi escale in Honduras, Nicaragua, Guatemala, Costa Rica, Panama, Ecoador, sa urci in Peru, cu masina, la 3500 de metri altitudine, sa fotografiezi celebrele broaste cestoase din Arhipelagul Galapagos, nu e chiar la indemana oricui pe lumea asta!
Aventuri? Multe, dar poate cea mai incredibila intalnire cu neprevazutul s-a petrecut in Tara de Foc , la Ushaia (ultimul oras inainte de Polul Sud), unde, in noaptea de Revelion a constatat ca alaturi de masina sa a parcat un vechi prieten din Germania, pe care nu-l mai vazuse de multi ani. Apoi, ce sa crezi, cand tocmai in Patagonia, intalnesti un trib de nomazi (intr-un autobuz mare, nu intr-un cort!) care vorbeau romaneste dar nu stiau ca exista o tara Romania? Nu-i asa ca pamantul e inca mic si necunoscut?
Nu-i asa ca ar merita temerarii nostri calatori sa-i insotesc odata, pentru o noua serie din „Drumuri europene”?

P.S. La ora cand apar aceste randuri, aici, in Bucuresti, se pregateste o noua etapa a calatoriilor, care va dura doi ani. Repere: jungla Amazonia, Guiana, Sulinam cu intoarcere prin Africa Centrala, pentru a ajunge apoi in Tibet, iar de acolo, prin Siberia, inapoi, in Romania.
DRUM BUN!

SUS

UN ATLET DIN „TRUPA MOSOIANU“, LA CASA ALBA!

„Invata sa muncesti si sa astepti”
H. W. LONGFELLOW

Urmarind de-a lungul anilor fulminanta cariera a „Trupei Gabriel Mosoianu“, chiar filmand in Brazilia spectacolele ei, care ridicau circurile in picioare, mi s-a parut firesc sa vad ca devine prima echipa romaneasca prezenta in celebra „Cartea a Recordurilor“.Incredibil, dar tot in tara lui Pele a fost ridicat un monument in orasul unde romanii au reusit cea mai mare performanta la bascula, din toate timpurile !
Cugetarea din motto nu am ales-o intamplator : e gandul unui reputat poet american, potrivit pentru acest grup de artisti care continua sa cucereasca publicul international, de data aceasta evoluand la cel mai vestit circ din lume, „Ringling Bros &Barnum and Bailey“, de peste doi ani . Romanii nostri au evoluat in sali de 10.000, chiar de 18.000 de locuri, fiind pe post de vedete in acest turneu, care include Mexicul, Canada si Statele Unite. Crainicul serii ii anunta de fiecare data asa ::“Si acum, titanii basculei - trupa Mosoianu din Romania !“
Duminica, Gabriel Mosoianu mi-a telefonat din Texas, unde circul se afla pentru putin timp. Cand spun „circul“, nu va ganditi la sapitourile de tip „Circul Sidoli“, de pe vremuri, ci ca la un adevarat orasel pe roti, cu sute de familii, cu copii care au gradinita lor in trailere, ba chiar si scoli mobile, autorizate. La un moment dat, Mosoianu m-aa intrebat daca imi amintesc de spectacolele lor din 1984, pe care le-am urmarit in New Jersey. Nu le-am uitat, desigur. Acum vine insa marea surpriza. In trupa de atunci se afla si tanarul Eugen Tataru, care stabilindu-se in America a facut o mare cariera. In Nashville, statul Tennessee, are o scoala moderna de gimnastica, cu 1800 de elevi, unde sunt arborate tot timpul tricolorul si drapelul instelat american.
Pentru activitatea sa exceptionala, Eugen Tataru a fost invitat la Casa Alba, unde presedintele George W. Bush i-a acordat Medalia de aur „Ronald Reagan“.
Mi-am amintit ca Eugen Tataru, impreuna cu surorile lui, Raluca si Adina, faceau parte din echipa aceea uluitoare, care cu ani in urma realizau coloana de 7, record nedepasit pana azi.
Si o ultima veste din Texas : tanarul Traian Mosoianu e in legatura cu „Cartea Recordurilor“, pregatind o noua performanta. Cat mai sus!...

SUS

TRUP SI SUFLET

„Muzica este literatura simturilor si a inimii”
LEIBNITZ

Cu ani in urma, pe cand debarcam prima oara in Sicilia, am poposit in pitorescu orasel Taormina, asezat pe malul Mediteranei - despre care legendele spun ca ar fi fost adevarata Ithaca lui Ulisse - incercand sa refac drumurile lui Pitagora. Gratie traditiilor si vechilor lecturi, aveam sa aflu ca, intre multe altele, Pitagora a fost medic si muzician. Mai mult, se spune ca odata, aflat in urbe, a tratat un barbat care, intr-un acces de nebunie pusese foc casei iubitei sale. Invatatul a reusit curand sa-l readuca la starea normala. Va imaginati cum? Punand un flautist sa-l „trateze” cu un anumit gen de muzica. Zi de zi.
Incadrand medicii in randul oamenilor de stiinta, uitam ca ei au o sensibilitate aparte, ca veritabilii artisti, tocmai pentru ca sunt mereu in contact cu cei mai diferiti pacienti, care la randul lor emana energii diferite. Au fost medici Cronin, Cehov, Maugham, Axel Munthe („Cartea de la San Michele” era sa ma faca medic!), ca si celebritatile dinaintea lor, precum Rabelais, Schiller, John Keats, Connan Doyle.
"mi reamintesc toate acestea, revazandu-ma cu un redutabil medic, pe care l-am cunoscut de-a lungul timpului, realizand nu odata emisiuni cu „Orchestra medicilor”, infiintata in 1954 de dr. Ermil Nichifor. Azi, aceasta activitate e promovata in continuare de fundatia „Medicina si Muzica”, condusa de dr. Mircea Penescu.
E reconfortant sa-l vezi pe doctorul Penescu, dimineata, printre bolnavii de la spitalul „Carol Davila”, iar seara, sa-l urmaresti, bunaoara, pe scena Ateneului Roman, alaturi de colegii sai in ale medicinei, concertand ca orice muzician profesionist. Dar nu vorbim de aparitii episodice, ci de ani buni, de concerte care au impus aceasta formatie. Era aplaudata in concerte de Hendel, Strass, Enescu, Chopin, Liszt, reusind sa atraga colaboratori de marca din lumea afacerilor, pentru promovarea artei, cum a fost Anca Vlad, cu „Fidas” si altii. Reputatul medic, are maini care stiu sa vindece oamenii, dar ofera desfatari si sufletului. Pentru el, vioara si pianul fac parte din acelasi trup. Cu pianul, a entuziasmat publicul belgian, interpretand „Rapsodia a II-a” de Liszt, cu vioara a vrajit auditoriul din Tournai, emotionand cu „Balada” lui Ciprian Porumbescu.
Sper ca intr-un viitor nu prea indepartat, Orchestra Medicilor sa aduca la Bucuresti, intr-un festival cum nu a fost organizat vreodata in lume, cei mai virtuozi instrumentisti, a caror profesiune de baza este... medicina. Mai mult decat oricand, azi - cum sustinea si Aristotel - muzica trebuie sa contribuie la ameliorarea morala. Iar medicul dr. Mircea Penescu promoveaza entuziast acest postulat. El se dedica trupului, dar si sufletului nostru...

SUS